Sfintii Doctori Cosma si Damian, Sfantul Cuvios David

Viaţa şi minunile Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi făcători de minuni Cosma şi Damian
(1 noiembrie)

Sfinţii Cosma şi Damian erau fraţi, de neam din Asia, avînd tată păgîn şi mamă creştină, anume Teodotia. Aceasta, după moartea bărbatului ei, a trăit în văduvie, avînd vreme liberă şi fără piedici şi a slujit cu sîrguinţă lui Hristos, închinîndu-şi toată viaţa lui Dumnezeu. Ea s-a făcut ca văduva aceea pe care o lăuda Apostolul, cînd zicea că văduva cea adevărată şi singură nădăjduieşte spre Dumnezeu şi petrece în rugăciuni şi în cereri, ziua şi noaptea.

Deci, precum vieţuia Teodotia, cu plăcere de Dumnezeu, aşa îi învăţa şi pe iubiţii săi fii, Cosma şi Damian, căci i-a hrănit cu bună învăţătură, în credinţa creştinească şi cu dulceaţa dumnezeieştii Scripturi, povăţuindu-i spre toată fapta bună. Iar ei, venind în vîrstă desăvîrşită, petrecînd în legea Domnului şi deprinzîndu-se în viaţa cea fără de prihană, s-au făcut ca doi luminători, strălucind pe pămînt cu faptele cele bune. Pentru aceasta au şi luat de la Dumnezeu darul tămăduirii, dînd sănătate sufletelor şi trupurilor, vindecînd tot felul de boli, tămăduind toate neputinţele şi izgonind duhurile cele viclene.

Dar ajutau nu numai oamenilor, ci şi dobitoacelor şi nu primeau nimic pentru aceasta de la nimeni, căci toate acestea le făceau nu pentru avere, adică să se îmbogăţească cu aur şi cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca să arate către El dragostea lor, prin dragostea cea către aproapele; nici nu doreau slava omenească prin aceste tămăduiri, ci slava lui Dumnezeu. Ei tămăduiau neputinţele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a dăruit puterea de a tămădui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbăveau de boli, fără plată şi fără să aştepte mulţumire, împlinind porunca Celui ce a zis: În dar aţi luat, în dar să daţi. Pentru aceea au fost numiţi de cei credincioşi, doctori fără plată sau fără de arginţi. Astfel, petrecîndu-se viaţa lor cu bună credinţă, în pace s-au sfîrşit. Şi nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte s-au preamărit prin felurite minuni, pentru care se cinstesc de Biserică cu pomenirea cea de peste an, ca nişte calzi folositori şi doctori, apărători ai sufletelor şi trupurilor noastre.

Iar despre viaţa lor cea bună şi despre tămăduirea cea fără de plată, există o astfel de povestire: O femeie oarecare, cu numele Paladia, zăcînd pe patul durerii de mulţi ani şi neavînd nici un ajutor de la doctori, a auzit de aceşti sfinţi că tămăduiesc toate bolile, şi a trimis la dînşii cu rugăminte ca să vină la ea, căci era aproape de moarte. Sfinţii, ascultînd rugămintea, au mers în casa ei şi îndată femeia, după credinţa sa, a dobîndit tămăduire, prin venirea la dînsa a Sfinţilor doctori şi s-a făcut sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce a dăruit robilor Săi un dar al tămăduirii ca acesta. Fiind mulţumită de acea milă a doctorilor, a vrut să-i răsplătească cu daruri. Dar aceştia n-au vrut să ia, că niciodată nu luaseră nimic de la nimeni, fiindcă nu vindeau darul pe care îl aveau de la Dumnezeu.

Deci, femeia a cugetat ca măcar pe unul dintr-înşii să-l silească prin rugăminte, să primească de la dînsa cît de puţină răsplată; şi, luînd trei ouă, a venit în taină la Sfîntul Damian, rugîndu-l să ia de la dînsa acele ouă în numele Sfintei Treimi. Iar Damian, auzind de numele lui Dumnezeu în Treime, a luat de la femeie acel mic dar, pentru jurămîntul ei cel mare, prin care l-a rugat.

Sfîntul Cosma, înştiinţîndu-se de aceasta, s-a mîhnit foarte mult. Apoi, sosind mutarea din viaţă a Sfîntului Cosma, acesta a poruncit, aproape de ieşirea sufletului din trup, să nu fie pus Damian lîngă dînsul, cînd se va sfîrşi, pentru că a călcat porunca Domnului şi a luat plată de la femeie pentru tămăduire. Deci, odihnindu-se în Domnul, Sfîntul Cosma, după cîtăva vreme a venit şi ceasul sfîrşitului lui Damian, mutîndu-se din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. Iar oamenii chibzuiau unde să-l îngroape, că ştiau porunca Sfîntului Cosma şi nu îndrăzneau să pună pe Damian lîngă fratele său. Şi fiind ei în nepricepere, a alergat îndată acolo o cămilă, care fusese mai înainte îndrăcită, şi pe care o tămăduiseră sfinţii. Aceea a grăit cu glas omenesc că, fără îndoială, să-l pună pe Damian aproape de Cosma, de vreme ce nu pentru plată a luat de la femeie acele trei ouă, ci pentru numele lui Dumnezeu. Şi aşa cinstitele lor moaşte au fost puse împreună, la locul numit Firaman.

Odinioară, un bărbat oarecare din acele locuri, în vremea secerişului, a ieşit să-şi secere holda şi, slăbit de arşiţa soarelui, a mers sub un stejar să se odihnească şi, culcîndu-se, a adormit greu. Ţinînd gura deschisă, venind un şarpe, i-a intrat în gură şi în pîntece. Apoi, deşteptîndu-se omul, nu ştia ce i se întîmplase şi, mergînd în ţarină, a secerat pînă seara, apoi a venit la casa sa şi, după cină, s-a culcat. În timp ce se odihnea, şarpele a început a muşca cele dinlăuntrul lui. Iar el striga de durere şi, deşteptîndu-se toţi şi alergînd la dînsul, îl pipăiau şi nu pricepeau de unde vine acea durere. Iar el a strigat cu glas mare, zicînd: "Sfinţilor doctori, Cosma şi Damian, ajutaţi-mă!" Şi îndată ce au sosit sfinţii, l-au adormit, încît şarpele să iasă pe aceeaşi cale pe unde a intrat. Dormind omul iarăşi cu gura deschisă, prin rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian, cu puterea lui Dumnezeu au scos şarpele din om şi, ieşind acesta din gura lui, toţi cei care se aflau acolo s-au înspăimîntat de acea minune înfricoşătoare. Apoi, ieşind şarpele, îndată s-a deşteptat omul acela şi s-a făcut sănătos desăvîrşit, cu ajutorul sfinţilor celor fără de arginţi.

În acelaşi loc era un alt bărbat, pe nume Malh, ce locuia aproape de biserica Sfinţilor doctori Cosma şi Damian, care era în Firaman. Vrînd el să plece la drum lung, a dus-o pe femeia sa la biserică şi i-a zis: "Iată, eu mă duc departe, iar pe tine te las în seama Sfinţilor Cosma şi Damian, spre pază; şezi în casa ta, pînă cînd îţi voi trimite semn de la mine, pe care îl vei cunoaşte că este al meu şi, cînd va voi Dumnezeu, îţi voi trimite semnul acela şi te voi lua la mine". Malh, încredinţînd sfinţilor pe femeia sa, a plecat la drum.

Trecînd cîteva zile, diavolul a luat chipul unui om cunoscut şi, venind la femeia lui Malh, i-a arătat un semn ca acela despre care zisese bărbatul ei. Diavolul arătîndu-i semnul, îi poruncea să meargă la bărbatul ei, zicînd: "pe mine m-a trimis bărbatul tău ca să te duc la dînsul". Iar femeia a zis: "Semnul acesta îl cunosc, dar nu voi merge, că sînt încredinţată Sfinţilor fără de arginţi, Cosma şi Damian; iar dacă voieşti să merg cu tine la bărbatul meu, vino împreună cu mine în biserica sfinţilor şi jură-te mie, înaintea altarului, că nu-mi vei face nici un rău pe drum". Iar diavolul a făgăduit aşa; şi, mergînd cu dînsa în biserică, înaintea altarului, s-a jurat, zicînd: "Aşa mă jur pe puterea lui Cosma şi Damian, că nu-ţi voi face nici un rău pe drum, ci te voi duce la bărbatul tău".

Femeia, auzind jurămîntul, a crezut diavolului celui mincinos, care se arătase în chip de om cunoscut şi a pornit cu dînsul la drum. Iar înşelătorul, luînd-o pe ea, a dus-o în loc pustiu şi neumblat voind să-i facă rău şi s-o omoare. Dar ea, văzîndu-se în cea mai de pe urmă nevoie, şi-a ridicat ochii la cer şi a strigat din inimă către Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeule, ajută-mi cu rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian şi grăbeşte de mă izbăveşte din mîinile acestui ucigaş". Şi îndată s-au arătat grabnicii ajutători, Sfinţii cei fără de arginţi, Cosma şi Damian, strigînd asupra diavolului. Iar el, văzîndu-i pe dînşii, a lăsat femeia şi a fugit şi, alergînd la o rîpă înaltă, a căzut în prăpastie şi a pierit.

Sfinţii, luînd pe femeie, au dus-o la casa ei. Şi a zis femeia, închinîndu-se lor: "Mulţumesc vouă, stăpînii mei, că m-aţi izbăvit de groaznica pierzare; deci, rogu-vă, spuneţi-mi cine sînteţi, ca să ştiu cui să dau mulţumire pînă la sfîrşitul vieţii mele". Iar ei au zis către dînsa: "Noi sîntem Cosma şi Damian, robii lui Hristos, cărora te-a încredinţat bărbatul tău, cînd a plecat la drum; şi pentru aceea ne-am sîrguit a grăbi spre ajutorul tău şi te-am izbăvit pe tine de diavol, cu darul lui Dumnezeu".

Atunci femeia, auzind aceasta, a căzut la pămînt de frică şi de bucurie, iar ei s-au făcut nevăzuţi. Apoi femeia striga, lăudînd şi mulţumind lui Dumnezeu şi slugilor lui, Sfinţilor Cosma şi Damian. Şi, cu lacrimi alergînd la biserică, a căzut înaintea icoanei sfinţilor, spunînd tuturor ceea ce se făcuse, cum şi-a făcut Domnul milă de dînsa, cu rugăciunile plăcuţilor Săi. Şi grăia în rugăciune cuvintele acestea: "Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Care ai stins cuptorul cel cu foc celor trei tineri şi Care ai ajutat roabei tale Tecla, în privelişte, Îţi mulţumesc că şi pe mine, păcătoasa, m-ai izbăvit de lanţurile diavolului, prin plăcuţii Tăi, Cosma şi Damian. Mă închin Ţie, Care faci minuni mari şi preaslăvite şi Te măresc pe Tine, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, în veci. Amin".

Sfantul David din Evvia
(1 noiembrie)

Sfantul David din Evvia este unul dintre cei mai mari sfinţi făcători de minuni. A fost numit "Bătrânul" încă din tinereţea sa, datorită spori­rii sale duhovniceşti. I s-a spus "co­pilul Înaintemergătorului" datorită legăturii strânse pe care a avut-o cu Sfântul Ioan Botezătorul, care i s-a arătat de multe ori, în chip minunat, încă din fragedă copilărie, şi l-a călă­uzit pe scara desăvârşirii.

Cuviosul David s-a născut în anul 1591, în satul Gardiniţa din Locrida. Tatăl său, care era preot, îl lua cu el la sfintele slujbe. De mul­te ori copilul era văzut stând în faţa sfintelor icoane. Cel mai mult stă­tea în faţa icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, de care se simţea atras în chip deosebit. Înainte de a împlini doi ani, când a fost întrebat ce îi place cel mai mult la biserică, a răspuns: "Tronul lui Iisus Hristos, ochii Maicii Domnului şi aripile Sfântului Ioan Botezătorul". Aceste cuvinte le-au atras atenţia părinţilor săi, care şi-au întărit convingerea că David era un copil ales de Dumnezeu pentru o slujire înaltă.

Cea mai tulburătoare întâmpla­re din copilăria sa a avut loc când avea numai trei ani. Într-o zi de marţi, dimineaţa, Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat în somn şi l-a întrebat: "Vrei să vii în casa mea?" "Unde este casa ta? Eu ştiu că stai în biserică, în icoa­na ta", a spus micul David. "Am şi casă. Urmează-mă şi vei vedea", i-a cerut Sfântul Ioan. Apoi l-a luat de mână şi l-a dus în afara satului, unde era o bisericută cu hrarnul său. Când a ajuns în faţa icoanei sale, Sfântul Ioan a intrat în chip minunat în icoa­nă, iar apoi i-a spus că tatăl său va veni sâmbătă să îl ia.

Familia micului David, negă­sindu-l, s-a îngrijorat. Preoteasa a fost aproape să îşi piardă minţile. Sâmbăta, părintele a venit cu cre­dincioşii să facă Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Înaintemergător, nădăjduind că ocrotitorul bisericii îi va ajuta să îl regăsească pe David. Mare a fost bucuria preotului, mare a fost bucuria preotesei şi a celorlalţi oameni când l-au găsit pe copil stând în biserică, cu faţa luminată şi ochii strălucitori. După această întâmpla­re, David şi-a sporit evlavia faţă de Sfântul Ioan. Mergea în biserica lui şi stătea ore întregi în faţa icoanei sfântului, vorbind cu el.

La vârsta de patru ani, copilul a învătat să citească, iar la cinci ani a început să cerceteze cărţile de cult, deşi slujbele erau scrise în greaca ve­che. Luminat de Dumnezeu, la vârsta de opt ani putea tâlcui toate cărţile de cult, fiind atras mai ales de imnele Sfântului Ioan Damaschin. Îşi petre­cea mult timp cercetând Epistolele Sfântului Apostol Pavel şi Faptele Sfinţilor Apostoli.

La vârsta de cincisprezece ani, când chemarea spre o viaţă de post şi nevoinţă era din ce în ce mai limpe­de pentru tânărul David, Dumnezeu l-a chemat în chip minunat pe calea cea îngustă. Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat, cerându-i ca a doua zi, după Sfânta Liturghie, să plece să îşi găsească povăţuitorul duhovnicesc. Părăsindu-şi familia, David l-a întâl­nit pe părintele Acachie, un rugător şi un postitor ajuns la mari măsuri duhovniceşti.

Vreme de câtiva ani de zile, trăind la mănăstirea părintelui Acachie, în Magnisia, David a primit tunderea monahală şi a primit ascul­tarea de a avea grijă de biserică. A strălucit prin virtuţile şi înţelepciunea sa, şi pentru aceasta a primit şi numele de "David Bătrânul".

Din Magnisia, ucenicul şi povă­ţuitorul său au plecat la mănăstirea Ossa, unde călugării au fost atât de impresionati de vietuirea Cuviosului David, încât au vrut să le fie îndrumător duhovnicesc. După ce Cuviosul David a fost hirotonit diacon, a slujit acolo vreme de trei ani, având multă râvnă pentru cele sfinte. Apoi au ple­cat mai departe, pentru că părintele Acachie voia să găsească noi pilde de virtute pentru ucenicul său. Au mers împreună în Sfântul Munte Athos şi au trecut pe la mănăstiri, pe la mul­te schituri, cercetând mulţi părinţi cuvioşi. Apoi părintele Acachie l-a lăsat pe Cuviosul David să îşi aleagă un loc în care să vieţuiască. Şi acesta a ales Marea Lavră, Lavra Sfântului Atanasie Athonitul.

În timp ce părintele David se nevoia acolo, părintele Acachie s-a dus la Constantinopol. Acolo, patri­arhul ecumenic i-a cerut să accepte rangul de mitropolit şi, după aproa­pe doi ani, a fost hirotonit ca mitropolit de Navpact şi Arta. După hiro­tonie, mitropolitul Acachie a trimis o scrisoare prin care i-a cerut stareţu­lui Marii Lavre să îl trimită la el pe părintele David. Când cei doi s-au reîntâlnit, mitropolitul i-a mărturisit că vrea ca părintele să primească hi­rotonia întru episcop. Dar a fost refuzat cu fermitate şi, văzând aceasta, mitropolitul Acachie s-a hotărât să îl hirotonească preot. După hirotonie, părintele a ajuns sfătuitorul mitropolitului şi duhovnic al tinerilor care îşi doreausă ajună preoţi.

Fiind apropiat de mitropolit, Cuviosul David nu s-a sfiit să îi atra­gă atenţia asupra anumitor lucruri rele pe care le făceau unii preoţi. Şi făcea aceasta doar pentru că îşi do­rea îndreptarea lucrurilor, nu pentru că ar fi fost clevetitor. La un moment dat, când i s-a plâns mitropolitului de starea de decădere a unei mănăs­tiri, Mănăstirea Vernicova, a primit ascultarea de egumen acolo, tocmai pentru a încerca să pună lucrurile în ordine.

În timp ce se lupta cu năravurile unor monahi care erau tari în cerbice şi nu voiau să renunţe la patimile lor, Cuviosul David a trecut printr-o încercare foarte grea. Vrăjmaşul diavol, nesuferind rugăciunile lui, a încercat să îi ia viaţa. Nişte copii greci trăiau în casa unui turc bogat, care avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Când au reuşit să fugă de acolo, turcii au căutat cât au putut să afle cine îi ajutase pe copii. Li s-a spus că vinovatul era Cuviosul David, care era cunoscut nu doar pentru iubirea faţă de Dumnezeu, ci şi pentru fap­tul că îşi iubea neamul din care făcea parte. Venind turcii la mănăstire, l-au prins pe părinte şi l-au supus la tot fe­lul de chinuri, după care l-au aruncat în temniţă. Apoi l-au spânzurat cu mâinile în sus, lăsându-l abia viu. Din grija unor creştini mai înstăriţi, care au dat bani guvernatorului de acolo, Cuviosul David a fost eliberat. Dar apoi, fiind apăsat de gândul că poate chiar unul dintre călugării săi nevrednici îl dăduse pe mâna turci­lor, nu s-a mai întors la mănăstirea Vernicova, ci a plecat spre Evvia, in­sula în care se născuse.

Ajungând aproape de insu­lă, a rugat un barcagiu să îl treacă spre Evvia, dar barcagiul, văzându-l cu rasa ponosită şi ruptă, a refuzat. Atunci, Cuviosul David şi-a întins rasa pe apă şi a mers pe ea ca pe o plută, sub privirile barcagiului, care şi-a dat seama că în faţa sa se află un om cu viată sfântă.  

În insula Evvia, cuviosul s-a oprit aproape de Rovies, lângă o biserică veche, care avea hramul Schimbarea la Faţă. Agăsit o peşteră în apropiere şi a trăit acolo vreme de doi ani. Când, după aceea, un tânăr cioban i-a cerut să îl primească uce­nic, sfântul s-a gândit să ridice o mă­năstire. Pentru că în acel loc apă se găsea foarte greu, cuviosul s-a rugat lui Dumnezeu să facă o minune şi să izvorască apă, pentru a se putea con­strui mănăstirea. Prin minune dum­nezeiască, în locul în care cuviosul a lovit cu toiagul într-o piatră mare, a doua zi, când piatra a fost mutată, a izvorât apa.

După această minune, Cuviosul David şi-a luat ucenicul, pe care îl călugărise, şi au plecat să strângă banii de trebuinţă pentru construi­rea mănăstirii. Au călătorit prin Ţara Românească, Moldova, şi au ajuns până în Rusia. Peste tot au găsit oa­meni care s-au oferit să îi ajute. Şi toate cele primite au fost trimise în Evvia, fiind puse într-un buştean care fusese găurit pe dinăuntru. Prin minune dumnezeiască, buşteanul a plutit până la ţărmul Evviei şi toa­te cele strânse au ajuns cu bine la Cuviosul David.

După câţiva ani, acesta a ridicat mănăstirea şi a format o obşte des­tul de mare. Călugării, folosindu-se de exemplul cuviosului, încercau să îl urmeze în nevointe. Faima mănăstirii s-a răspândit în toate părţile, şi mulţi oameni alergau la sfântul sta­reţ pentru a-i cere cuvânt de folos sau pentru a se spovedi. Cuviosul le vorbea mult despre importanţa spo­vedaniei şi a luptei cu păcatele, şi oa­menii găseau în el doctorul potrivit pentru bolile lor sufleteşti.

O mare minune săvârşită de Cuviosul David înainte de trece­rea sa la Domnul a avut loc în satul Disto. Când a trecut pe acolo, cre­dincioşii, cunoscându-i îndrăzneala către Dumnezeu, l-au rugat să facă o rugăciune pentru ei, ca să scape de mulţimea de ţânţari care îi necăjeau tot timpul. După ce cuviosul s-a rugat în genunchi, împreună cu credin­cioşii, Dumnezeu nu numai că a izgo­nit ţănţarii, ci a şi secat mlaştinile din jurul satului, spre bucuria tuturor.

Cu trei zile înainte de sfârşitul vieţii sale pământeşti, cuviosul le-a vorbit monahilor din obştea sa des­pre faptul că Dumnezeu îi descoperi­se ziua în care va muri. Apoi, a treia zi, după ce i-a încurajat să rămână statornici făgăduinţelor monahale, sfântul şi-a dat ultima suflare. Dar, prin moartea sa nu s-a îndepărtat de obştea sa şi de cei care îl cunoscuseră, ei, primind har de la Dumnezeu, i-a ocrotit, ajutându-i prin mulţimea de minuni pe care le-a săvârşit.

Pentru rugăciunile Cuviosului David din Evvia, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.