Sfintii Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest

Nou

13 decembrie

Astazi amintim de pătimirea Sfinţilor Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest

Detalii

In stoc

  • A3 - 305 x 440 mm
  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3
  • Litografie cu rama si sticla

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaDecembrie
Ziua13

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest
(13 decembrie)

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, toată stăpînirea romană era plină de nedumnezeiasca înţelepciune idolească şi toţi oamenii, rîvnind unul altuia, ca nişte turbaţi se sîrguiau în acea păgînătate. Mai ales cînd se trimiteau porunci împărăteşti în unele zile, prin toate cetăţile şi locurile către domni şi către judecători, poruncind ca să aducă idolilor multe daruri şi jertfe în zilele cele hotărîte şi de praznice, făgăduind celor care vor sluji cu osîrdie idolilor răsplată împărătească, învrednicire de cinste şi dregătorie. Iar celor care nu vor vrea să se închine idolilor şi să le aducă jertfe, acelora mai întîi să li se ia averea; apoi pe dînşii, după felurite şi multe munci, să-i supună la pedeapsa cu moartea. De aceea era prigoană mare în toată lumea, sîrguindu-se pretutindeni domnii şi stăpînitorii ca să piardă de pe pămînt credinţa creştinească.

În acea vreme s-a vestit acelor împăraţi păgîni, cum că toată Armenia cea mare şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi vor să iasă din stăpînirea romanilor, nădăjduind spre Hristos Cel răstignit, crezînd cu tot sufletul într-Însul. Deci, s-a tulburat de aceasta împăratul Diocleţian şi, chemînd pe toţi boierii săi, a ţinut sfat trei zile, de dimineaţă pînă seara, gîndind cum ar putea să dezrădăcineze creştinătatea. Mai întîi pe cei ce stăpîneau în cele două ţări, adică în Armenia şi Capadocia, i-au scos din stăpînire, ca pe nişte neiscusiţi şi nevrednici care nu ştiau să ocîrmuiască stăpînirile încredinţate lor şi să smerească nesupunerea poporului. Apoi a ales doi din neamul grecesc, învăţaţi în limba elinească, pe Lisie şi pe Agricolae, amîndoi cu nărav rău şi cumpliţi, şi i-a pus pe aceştia peste aceste ţări. Lui Lisie i-a dat rînduiala limitaniei, adică păzirea hotarelor, iar lui Agricolae, poruncindu-i să stăpînească toată eparhia, i-a încredinţat mulţimea ostaşilor care erau rînduiţi în acele cetăţi.

Deci, ajungînd acei tirani nemilostivi prin ţările încredinţate lor, mulţime mare de toată vîrsta, era omorîtă fără cruţare şi fără cercetare, numai cît de mică clevetire s-ar fi adus la dînşii asupra cuiva de la zavistuitorii vrăjmaşi. În toate zilele erau cercetaţi şi prinşi creştinii şi aduşi la pierzare, de către acei băutori de sînge, ca nişte fiare mîncătoare de om. Lisie, fiind în cetatea Satalia, cînd afla undeva oarecare bărbaţi sfinţi şi femei, după multe ispitiri şi munci, sub strajă mare îi trimitea legaţi la Agricolae, care era în Sevastia, pentru ca să nu moară în patria lor şi să nu fie daţi obişnuitei îngropări de către rudenii şi cunoscuţii lor, ca, fiind omorîţi în pămînt străin, să piară fără ştirea nimănui. Asemenea făcea şi Agricolae, cu creştinii prinşi în Sevastia. Îi trimitea în Satalia la Lisie, pentru că era între dînşii mare prietenie şi unire în cuget şi un gînd aveau ticăloşii: ca, astfel, mai multă răutate să facă creştinilor, omorîndu-i afară de patria lor.

Acestea făcîndu-se astfel, Evstratie, bărbat însemnat în cetatea Satalia, cel dintîi cu bunul neam şi cu dregătoria - căci era din rînduiala voievozilor -, binecredincios fiind şi temător de Dumnezeu şi petrecînd viaţa fără prihană, văzînd răutatea cea mare ce se făcea creştinilor în toate zilele, se necăjea cu sufletul, se mîhnea şi striga cu lacrimi către Domnul nostru Iisus Hristos, petrecînd în post şi în rugăciuni ca să fie milostiv robilor Săi. Apoi, căutînd spre poporul său, se ruga să-i mîntuiască de o nevoie ca aceea şi să întoarcă răutatea ce era asupra lui. Dorea încă să intre în nevoinţele sfinţilor şi să se învrednicească a fi părtaş muceniciei lor. Dar, socotind muncile cele de multe feluri şi iuţimea cea cumplită a muncitorului, se temea.

Atunci, în gîndul său a socotit să-i facă o ispitire ca aceasta: luînd brîul l-a dat credincioasei sale slugi şi i-a poruncit să-l ducă în biserica Aravrachiei, de unde era de neam Evstratie. La biserica aceea era preot în acea vreme Avxentie, cel mărturisit rob al lui Dumnezeu. Şi a învăţat pe sluga sa să pună brîul în altar, iar el să se ascundă în biserică şi să pîndească cine va veni să ia mai întîi brîul. Dacă preotul Avxentie, intrînd să se roage, va lua brîul, să nu-i zică nimic şi să se întoarcă; iar de va voi mai întîi altcineva din clerici să-l ia, să nu-l lase nicidecum şi să-l aducă înapoi.

Astfel învăţînd pe slugă, l-a trimis, gîndind în mintea sa şi zicînd: "Dacă va lua preotul brîul, apoi acel semn îi va fi ca o purtare de grijă şi ca o prevestire a bunăvoirii lui Dumnezeu, că se va da la munci pentru Hristos; iar de va fi să-l ia altcineva, să-i fie semn că nu se va da la munci, ci să-şi păzească în taină credinţa". După puţine zile, întorcîndu-se sluga, a spus stăpînului său că în acelaşi ceas în care a pus brîul în altar, îndată a venit preotul Avxentie, ca şi cum ar fi fost trimis şi, intrînd în altar, a luat brîul. Auzind acestea Evstratie s-a bucurat foarte mult şi strălucea faţa lui de bucurie şi veselie, încît se mira de el prietenul său Evghenie.

În acea vreme fericitul Avxentie a fost prins împreună cu alţi creştini şi, fiind întrebat în divan şi muncit, a fost aruncat în temniţă şi ţinut în legături. Apoi, fiind pregătit un divan în mijlocul cetăţii pe loc înalt, a şezut Lisie cu mîndrie şi a poruncit să scoată pe cei legaţi ca să-i întrebe. Sfîntul Evstratie, intrînd în temniţă, a rugat pe toţi sfinţii care erau legaţi pentru Hristos să se roage pentru dînsul, căci zicea că şi el în aceeaşi zi are să se facă părtaş nevoinţei lor. Atunci toţi sfinţii cei legaţi, plecîndu-şi genunchii, s-au rugat pentru dînsul către Dumnezeu şi, zicînd "Amin", mergeau în urma lui Evstratie.

Stînd ceata ostaşilor înaintea judecătorului, după obicei, a poruncit Lisie să aducă înaintea divanului său pe cîte unul, adică pe acei care fuseseră mai înainte la întrebare. Iar Evstratie a zis: "În zilele trecute s-a citit în divan porunca cea împărătească, ca de pretutindeni creştinii, cei ce se vor afla în orice rînduială, să se aducă înaintea judecăţii tale. Deci s-a adus Avxentie, cel demult slăvit cu neamul şi cu viaţa, iar acum şi mai slăvit cu bărbăţia şi tăria care s-a arătat într-însul, căci s-a făcut rob al lui Hristos, Împăratul ceresc. Acela, stînd în faţa acelui divan, s-a nevoit cu nevoinţa nemuririi, mustrînd a ta nedumnezeire, o! judecătorule, grăind cuvinte, arătînd fapte prea înţelepte şi răbdînd munci. Şi de vreme ce, pe cel ce l-ai pus în temniţă tîlhărească, acum iarăşi ai poruncit să se scoată la întrebare împreună cu sfinţii săi, iată, toţi stau înaintea ta, împreună cu mine, cu minte sănătoasă şi cu vitejie, fiind gata a ruşina şi a risipi pînă la sfîrşit măiestriile tale, spre care eşti povăţuit de tatăl tău, diavolul".

Auzind această neaşteptată îndrăzneală a bărbatului, s-a mirat Lisie şi, cu ochii plini de cruzime, a căutat asupra lui; apoi, oftînd mînios din adîncul pieptului, a strigat cu glas groaznic: "Niciodată nu mi s-a întîmplat să văd un mai rău divan şi mai plin de împietrire elinească, decît acesta de acum, cînd vorbeşte astfel înaintea mea acest păcătos; deci să se ia de la dînsul brîul şi haina ostăşească şi să fie spre ştiinţa tuturor, că este străin de rînduiala în care a fost pînă acum. După aceasta, cu trupul gol, legat de mîini şi de picioare şi întins pe pămînt, să-şi continue vorba sa".

Făcîndu-se aceasta degrabă, Lisie a zis: "Oare nu te căieşti de fapta ta cea pierzătoare, ca, dobîndind bunătatea mea, să scapi de munci? Spune-mi, mai înainte de munci, numele şi patria care te-a născut şi ne arată credinţa care se ascunde în tine". Sfîntul a zis: "Sînt născut în cetatea Aravrachiei, numele îmi este Evstratie, iar după poreclă Chirisic, vorbesc limba părintească şi sînt rob al Dumnezeului tuturor, al Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi al Sfîntului Duh. Din scutecele maicii mele am învăţat a mă închina acestui Dumnezeu în Treime şi a crede într-Însul". Lisie a zis: "Să spună ceata cîtă vreme are acesta în ostăşie?" Ostaşii au răspuns: "De douăzeci şi şapte ani, de cînd încă era tînăr, a început a ostăşi". Lisie a zis: "Acum, Evstratie, văzînd nevoia care este de faţă, ce s-a pregătit pentru neascultarea ta, întoarce-te de la nebunia ta şi, cugetînd cele înţelepte, nu-ţi lăsa cinstea şi dregătoria pe care le-ai cîştigat în atîţia ani, prin atîtea osteneli în ostăşie; ci cheamă puterea cea milostivă a zeilor şi roagă blîndeţea împărătească şi iubirea de oameni a divanului".

Sfîntul Evstratie a zis: "Nimeni, din cei ce au înţelegere sănătoasă, n-a judecat cîndva să se închine idolilor şi necuraţilor diavoli; idolilor celor surzi şi muţi pe care i-au făcut oamenii, pentru că se grăieşte în Sfînta Scriptură: Zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară". Judecătorul a zis: "Dar acela oare are înţelegere sănătoasă, care se închină Dumnezeului Celui răstignit, ca voi cei plini de rătăcire?" Sfîntul Evstratie a zis: "De nu ţi-ar fi schimbată puterea minţii cu faptele deşarte şi de nu s-ar fi prefăcut sufletul tău întru cugetul cel pămîntesc, ţi-aş fi arătat pe acest răstignit, că este adevăratul nostru Mîntuitor şi Domnul ziditor a toată făptura, Care este mai înainte de veci în Tatăl şi cu negrăită înţelepciune, prin naştere a ridicat pedeapsa noastră".

Vrînd sfîntul să mai grăiască, i-a tăiat vorba necuratul judecător, zicînd: "Cu frînghii să fie ridicat în văzduh îndrăzneţul acesta. Deci, aduceţi cîlţi să se aprindă sub pieptul său şi să-l ardă, iar deasupra pe spate să fie bătut cu trei toiege împreunate, ca limbuţia sa să o facă mai smerită cu noi". Acestea făcîndu-se, sfîntul a răbdat multă vreme dedesubt arzîndu-se, iar pe deasupra fiind bătut cumplit şi rănit. În nişte munci ca acestea fiind sfîntul, nici o vorbă n-a scos, nici nu şi-a schimbat faţa şi se vedea ca şi cum ar fi pătimit în trup străin, încît se mira chinuitorul. După ce a poruncit ca să-i slăbească muncile puţin, cu faţa a zîmbit către mucenic: "Ce gîndeşti, o! Evstratie? Oare voieşti ca să-ţi găsesc puţină uşurare rănilor ce s-au adus asupra ta?" Şi îndată a poruncit să aducă apă sărată amestecată cu oţet şi să toarne multă peste rănile lui cele arse şi cu hîrburi ascuţite să-l frece tare. Dar şi aceasta o suferea răbdătorul de chinuri cu bărbăţie, ca şi cum nu l-ar fi durut. Atunci se gîndea muncitorul că prin oarecare farmece se face că nu simte durerile.

Apoi, sfîntul a zis către dînsul: "Muncindu-mă cu aceste munci, multă facere de bine îmi faci, chiar nevrînd. Pentru că, prin muncile acestea, ai îndepărtat de la mine negura care se face sufletului meu din grosimea trupului şi pe mintea cea stăpînitoare peste patimile cele de demult, care mă necăjesc, ai păzit-o biruitoare şi m-ai făcut a izgoni toate asupririle patimilor ce vin asupra mea, cum şi tulburările sufleteşti. Apoi, mi-ai păzit tăria cea dinăuntru duhului, nebiruită de orice fel de ispite, care îmi găteşte viaţa fără de moarte, unde îmi este păstrată bogăţia nestricăciunii. Şi mi-ai arătat cale scurtă şi fără patimă, prin care voi putea, întru acest trup de tină, să ajung viaţa cea îngerească şi să mă îndulcesc cu dulceaţa cea cerească şi pururea fiitoare.

Acum ştiu că sînt biserică a lui Dumnezeu şi a Sfîntului Duh, care vieţuieşte în mine. Deci, depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plîngerii mele şi rugăciunea mea a primit-o. Sufletul meu cu adevărat se va bucura de Domnul, veseli-se-va de mîntuirea Lui. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît el şi pe scăpătatul şi săracul de la cei ce-l răpesc pe dînsul. Deci, sîrguieşte-te şi nevoieşte-te, slujitorule al potrivnicului, nimic nu lăsa din scornirile cele tîlhăreşti care se află întru tine şi lămureşte-mă ca aurul în cuptor, încă şi mai mult, şi nu vei afla întru mine necurăţia cea iubită de tine pe care o cauţi cu fapta. Pentru că zeii tăi sînt urîciune, care te stăpînesc pe tine şi pe împăraţii tăi cei nebuni".

Atunci tiranul a zis: "Mi se pare că din multa durere a trupului s-a schimbat mintea ta şi de aceea vorbeşti multe necuviinţe. Pentru că de-ar fi putut Dumnezeul tău, precum zici, să te facă părtaş nemuririi, te-ar fi izbăvit de rănile ce sînt pe trupul tău. Deci, lăsînd nălucirile visului şi ale nădejdii cele deşarte, sîrguieşte-te a dobîndi izbăvirea pe care o arăt eu ţie". Iar Evstratie a zis: "Oare voieşti a crede, orbitule cu toate simţirile, cum că nimic nu este cu neputinţă Dumnezeului meu? Ia aminte şi uită-te la mine, care ţi se pare că mă omori şi mă pierzi cu muncile cele aflate de tine".

Uitîndu-se toţi spre dînsul cu mare băgare de seamă, deodată au văzut cum au dispărut bubele de pe trupul său, ca nişte solzi şi l-a făcut pe sfînt sănătos, neavînd nici urmă de răni pe trupul său; apoi toţi, văzînd acea minune, au preamărit pe unul adevăratul Dumnezeu. Evghenie, prietenul lui Evstratie, care era dintr-o cetate cu dînsul şi chiar rudenie - căci dintr-acea cetate a Aravrachiei era de neam şi întru aceeaşi ceată fuseseră ostaşi -, a strigat cu glas mare: "O! Lisie, şi eu sînt creştin şi blestem credinţa ta şi mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi voii tale, întocmai ca şi domnul meu, Evstratie".

Tiranul, mîniindu-se foarte mult, a poruncit îndată să apuce pe Evghenie, să-l pună în mijloc, zicînd astfel: "Întrebare şi muncire multă vreme le trebuie acestora, dar acum îmi stă înainte o nevoie pentru rînduiala treburilor poporului; deci pe fermecătorul acesta şi făcătorul de minuni vrăjitoreşti, Evstratie, cum şi pe Evghenie, care acum s-a arătat la un gînd cu dînsul, ferecîndu-i cu lanţuri peste tot trupul, poruncesc să se arunce în temniţă împreună cu ceilalţi creştini, ca să fie păziţi pentru altă înfăţişare".

Acestea zicînd, s-a sculat de la divan şi sfinţii au fost duşi toţi, bucurîndu-se şi veselindu-se de atîta îndrăzneală şi răbdare a sfîntului Evstratie şi mîntuitoarea minune ce s-a făcut asupra lui, prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi intrînd în temniţă au cîntat cu toţii într-un glas: Iată ce este bun şi ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună, şi celelalte ale psalmului pînă la sfîrşit. Sfîrşindu-se rugăciunea, ceilalţi au învăţat multe de la Sfîntul Evstratie şi s-au deşteptat către nevoinţa ce le stătea înainte.

Astfel trecînd ziua aceea, în noaptea următoare s-a sculat Lisie şi a poruncit ostaşilor să se pregătească de drum, că vrea să meargă în cetatea Nicopolei. Pregătindu-se ostaşii, într-acea vreme a venit singur la temniţă şi, poruncind să scoată pe Evstratie, a zîmbit şi a zis: "Bucură-te, iubitule Evstratie". Sfîntul a răspuns: "Dumnezeu Cel atotputernic, Căruia îi slujesc eu, să te lumineze pe tine după vrednicie, judecătorule". Lisie a răspuns: "Pentru Dumnezeul tău eu nu mă grijesc, dar acum primeşte încălţămintele acestea şi te încalţă, ca să mergi cu veselie cu noi în cale". Şi erau încălţămintele acelea de fier, avînd bătute într-însele cuie lungi şi ascuţite, ca încălţîndu-se să-i pătrundă în picioare. Fiind încălţat Evstratie cu acele încălţări de fier, cu piroane ascuţite, le-a strîns tare cu curele de picioarele sfîntului şi le-a pecetluit tiranul cu inelul său, apoi a poruncit să ducă pe sfînt pe cale, după sine, legat împreună cu alţii şi în toată calea să-l bată şi să-l izgonească, ca să alerge mai degrabă, iar el a plecat înainte cu ostaşii.

După două zile au ajuns în cetatea Aravrachiei, patria lui Evstratie şi a lui Evghenie. Iar cînd sfinţii se apropiau de cetate, tot poporul cetăţii aceleia a ieşit în întîmpinare, vrînd să-l vadă pe fericitul Evstratie. Dar nu îndrăznea nimeni din cunoscuţii săi prieteni să se apropie de dînsul, temîndu-se să nu fie prinşi şi ei, după cum poruncise necuratul muncitor. Şi era acolo un bărbat, cu numele Mardarie, unul din poporul cel de obşte, nu prea bogat, dar îndestulat cu ale sale. Acesta, făcîndu-şi o casă nouă, o acoperea tocmai atunci şi, căutînd spre sfinţii cei legaţi şi duşi, a văzut în mijlocul lor ca o stea luminoasă pe Sfîntul Evstratie. Deci, coborîndu-se degrabă jos de pe acoperiş, a zis către femeia sa în limba armenească: "Oare vezi, femeie, pe stăpînitorul ţinutului acestuia, cel slăvit cu neamul şi cu bogăţia şi în oaste cinstit, cum n-a băgat seamă de toate şi merge să se aducă jertfă bine primită lui Dumnezeu? Fericit este acela care şi în veacul acesta a fost slăvit şi la stăpînul nostru Hristos va primi mare îndrăzneală, că împreună cu îngerii se va învrednici dulceţii celei negrăite".

Fericita femeie a răspuns: "Iubitul meu bărbat ce te opreşte ca şi tu să mergi acolo pe aceeaşi cale şi să alergi împreună cu el, ca să te învredniceşti sfîntului sfîrşit şi să-mi fii mie ajutor, cum şi acestor copii mici şi la tot neamul tău?" Bărbatul a zis: "Dă-mi încălţămintea ca să merg în calea cea dorită". Iar ea îndată a făcut aceasta cu bucurie. Încălţîndu-se Mardarie, apoi îmbrăcîndu-se cu haina şi încingîndu-se, a îmbrăţişat pe amîndoi fiii, care erau prunci mici şi căutînd spre răsărit s-a rugat spre Dumnezeu: "Stăpîne, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Doamne Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte, o! dumnezeire şi o putere, miluieşte-mă pe mine păcătosul, milostiveşte-te şi fii păzitor roabei Tale şi acestor doi prunci, Apărătorule al văzutelor şi Tatăl sărmanilor, pentru că eu, Stăpîne, cu multă bucurie şi osîrdie vin către Tine".

Acestea zicînd, a sărutat pe fiii săi şi a zis: "De acum fii sănătoasă soţia mea şi nu te supăra, nici mîhni; ci te bucură şi te veseleşte, pentru că pe tine, pe fiii noştri şi sufletul meu îl dau în mîinile Atotputernicului şi Preabunului Dumnezeului nostru". Acestea zicînd, a ieşit în grabă din casa sa, petrecîndu-l soţia cu bucurie.

Mergînd la un bărbat de cinste, cu nume Mucaror, cetăţean al Aravrachiei, dregător slăvit şi bogat, s-a închinat lui şi a zis: "Iată, eu mă duc către prietenul şi rudenia ta Chirisic şi, cu voia lui Dumnezeu, am să fiu călător şi să intru împreună cu dînsul la nevoinţa mucenicească. Deci, fii tu, după Dumnezeu, sprijinitorul femeii mele şi al fiilor mei în viaţa aceasta; iar eu, de voi afla dar de la Dumnezeu, voi ajuta ţie în ziua aceea cînd vom sta înaintea Lui toţi, şi-ţi vei primi plata ta". Bărbatul acela, fiind cucernic, i-a răspuns: "Mergi cu pace, fiul meu, săvîrşeşte-ţi acea cale frumoasă şi nu purta grijă de acestea, căci eu voi împlini dorinţa ta, şi voi fi ca tată soţiei tale şi copiilor tăi".

Acestea auzind Mardarie şi sărutîndu-se cu bărbatul acela, s-a dus şi a ajuns pe sfinţi, care acum erau aproape de cetate şi a strigat către Sfîntul Evstratie: "Domnule Chirisic, precum oaia aleargă către păstorul său, aşa şi eu am alergat către tine, vrînd să fiu şi eu împreună cu voi călător. Deci, primeşte-mă pe mine şi mă însoţeşte cu sfinţii tăi soţi şi mă du, deşi nu sînt vrednic de nevoinţa mucenicească, ca să fiu mărturisitor lui Hristos Domnul". Zicînd acestea, a strigat cu glas mare: "Şi eu sînt creştin, precum şi domnul meu Evstratie, auziţi slugile diavolului, auziţi!"

Atunci, prinzîndu-l ostaşii, l-au legat împreună cu ceilalţi sfinţi şi, aruncîndu-i în temniţa cea de obşte, au vestit despre dînşii pe Lisie, care, în acel ceas răcnind ca un leu, i-a chemat la întrebare. Ostaşii aducînd după obicei pe cei legaţi, Sfîntul Avxentie a fost adus gol şi cu mîinile legate cu frînghii, stînd înainte şi ceilalţi sfinţi. Judecătorul a zis către Sfîntul Avxentie: "Izbăvindu-ne pe noi de osteneală şi pe tine de munci, spune oare schimbatu-te-ai de împotrivirea ta cea deşartă şi pierzătoare? Întorsu-te-ai oare către zeii cei făcători de bine?" Iar Sfîntul Avxentie a zis: "Ascultă, o! Lisie. Mă jur cu însuşi Adevărul, Care este mai presus de toţi şi pe toate le vede mai înainte, că mintea mea este neschimbată de a cunoaşte pe unul Dumnezeu şi a mă închina Lui, deşi iarăşi vei aduce cu miile alte răni asupra mea şi mai mari munci decît cele ce ai adus întîi; chiar de m-ai omorî cu fier şi cu foc, niciodată nu vei putea să-mi pleci gîndul meu; iar acum fă ceea ce voieşti".

Atunci tiranul a dat răspuns de moarte, astfel: "Avxentie, care după multe munci pînă acum petrece întru nebunia sa cea pierzătoare, prin tăiere de sabie, cea gătită lui, va muri, să-şi piardă sufletul său cel de fier şi neînduplecat. Apoi, în loc de a fi înmormîntat, să primească hotărîrea aceasta, pentru ca să nu se învrednicească cuviincioasei îngropări ticălosul lui trup; iar cel ce de curînd a îndrăznit a se amesteca cu cei legaţi, să se aducă aici la mijloc, ca să-şi primească degrabă cinstea care o caută". Atunci ostaşii au dezlegat pe Sfîntul Mardarie de lanţurile cu care era legat, iar el a zis către Sfîntul Evstratie: "Domnul meu, Chirisic, roagă pe bunul Dumnezeu pentru mine şi învaţă-mă ce voi răspunde acelui om pierzător, ca nu cumva să mă înşele el, eu fiind om simplu şi necărturar".

Sfîntul Evstratie i-a zis: "Fratele meu, Mardarie, zi numai aceasta neschimbat: Sînt creştin rob al lui Hristos! Nimic alt răspuns să nu dai, orice-ţi va grăi sau orice-ţi va face!" Fiind adus în mijloc Sfîntul Mardarie, ostaşii au zis: "Iarăşi stă înainte legat cel de curînd". Grăit-a judecătorul: "Să-şi spună numele, meşteşugul, patria, viaţa şi de ce credinţă este". Mardarie a răspuns: "Sînt creştin". Şi fiind întrebat de muncitori, ca să-şi spună numele şi patria, zicea mereu: "Sînt creştin". Mult fiind întrebat, nimic altceva nu zicea decît numai aceasta: "Sînt creştin". "Sînt rob al lui Iisus Hristos". Atunci, văzînd necuratul judecător simplitatea lui, a poruncit să-i rănească cu sfredelul gleznele lui şi, legîndu-l cu frînghie, să-l spînzure cu capul în jos şi cu ţepi înfocate să împungă tot trupul său, apoi să-l ardă. Astfel, fiind multă vreme spînzurat şi muncit, a dat glas, zicînd: "Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit acestor bunătăţi; dorit-am mîntuirea Ta şi am iubit-o foarte: Primeşte sufletul meu în pace!". Acestea zicînd, şi-a dat duhul.

Fiind luat apoi, trupul Sfîntului Mardarie de la locul cel de muncă, judecătorul a zis: "Să se aducă gol, Evghenie, cel de la Satalia, care, în vremea întrebării lui Evstratie, a îndrăznit a sta împotrivă, căruia nu-i zic creştin, precum bîrfesc ei, ci cu totul nevrednic". Şi, aducîndu-l pe el înainte, au zis: "Iată, Evghenie stă înainte". Grăit-a judecătorul: "Spune-mi, răule, ce diavol te-a invitat de te-ai pornit spre atîta îndrăzneală, încît ne-ai ocărît cu atîta obrăznicie, nesocotind întru nimic asprimea judecăţii". Sfîntul Evghenie a zis: "Dumnezeul meu Cel ce preface întru nimic pe diavolii care se cinstesc de tine, Acela mi-a dat putere şi mi-a dăruit îndrăzneală şi grăire slobodă, ca să urăsc ticăloşia ta, cîine rău, vas al satanei, care va fi dat la pierzare împreună cu tine". Tiranul a zis: "Să se taie limba lui cea dosăditoare şi să i se taie cu sabia amîndouă mîinile şi cu toiege să se sfarme fluierele lui, pentru ca să fie mai cuviincios către noi". Făcîndu-se aceasta şi-a dat şi acesta duhul.

După aceasta de trei ori ticălosul Lisie a ieşit la cîmp ca să-şi încerce ostaşii şi cînd le lua seama acelora şi fiecare îşi arăta meşteşugul său la arme, iar Lisie privea, unul dintr-înşii, cu numele Orest, bărbat înalt la stat şi frumos la chip, fiind chemat pe nume, după dregătorie a stat înaintea lui Lisie. Acesta văzîndu-l, l-a lăudat şi l-a numit pe el adevărat ostaş; apoi i-a poruncit ca să lovească cu suliţa la ţintă şi îndreptîndu-şi mîna şi învîrtind suliţa a ieşit din sînul lui Crucea de aur, pe care o purta la piept şi au văzut-o toţi şi chiar Lisie.

Deci îndată a fost chemat şi adus aproape şi luînd Lisie cu mîna Crucea ce era la pieptul lui, l-a întrebat: "Ce este aceasta? Oare şi tu eşti printre acei care sînt de partea Răstignitului?" Iar el a răspuns: "Rob sînt al Celui răstignit, Stăpînului meu Dumnezeu şi acest semn al Lui îl port spre izgonirea tuturor răutăţilor ce năvălesc asupra mea". Lisie a zis: "Şi acest ostaş ales să se lege împreună cu osînditul Evstratie, ca să-i fie tovarăş de călătorie pînă la Nicopole, unde se cuvine a face pentru dînşii întrebare".

Venind Lisie în cetatea Nicopole, mulţime de ostaşi care erau în cetate au venit la dînsul şi cu toţii au strigat: "Lisie, şi noi sîntem ostaşi ai Domnului nostru Iisus Hristos, fă şi cu noi ceea ce voieşti". Iar el mai întîi s-a înspăimîntat, temîndu-se ca nu cumva să cugete ceva nou împotriva lui. Apoi, văzînd că singuri se dau ca nişte oi, pe ei înşişi spre moarte, descingînd brîul său, a poruncit sa-i ia pe toţi, întemniţîndu-i. Astfel, cugeta în sine cum i-ar pierde pe dînşii ca să nu se ridice vreo plîngere din partea cetăţenilor, sau din partea rudeniilor lor. Mai ales se temea de Sfîntul Evstratie, ca nu cumva în muncile ce se vor aduce asupra lui, să mai facă vreo minune, asemenea cu cea dintîi; căci nu numai pe creştini îi va întări, ci şi pe elini îi va întoarce la credinţă. Deci, a socotit ca să trimită a doua zi pe Sfîntul Evstratie şi pe Sfîntul Orest la Agricolae, în cetatea Sevastiei.

Făcîndu-se ziuă, a poruncit să se facă aşa şi, scriind carte către Agricolae, a zis: "Preaîncuviinţatului ighenon Agricolae, scrie Lisie, ducele. Văzînd dumnezeieştii noştri împăraţi că în toată partea cea de sub soare, nici unul nu se află care ar putea mai bine decît tine a cerceta cele neştiute, ţi-au dat stăpînire a îndrepta aceste laturi, pentru că te ştiu că şi nopţile, ca şi zilele te ocupi de rînduiala treburilor poporului, sau, mai binezis, somnul poate să adoarmă mai lesne stelele cele neadormite, decît ochii tăi pînă se va săvîrşi ceea ce tu voieşti să săvîrşeşti, spre folosul cel de obşte. Deci, în scurt, zic: cînd a văzut în tine o vrednicie mare ca aceasta, după dreptate, cu cinstea pe care o ai acum te-a cinstit pe tine.

Drept aceea şi eu, martor fiind a atîtor bunătăţi care se află întru tine, trimit la tine legat pe acest Evstratie, care este stăpînit de boală creştinească, mai ales că n-am putut afla nimic care ar fi cu îndestulare spre întoarcere de la îndrăzneala lui pe care o are. Dar, deşi s-a învrednicit cinstei, punîndu-se mai mare peste ostaşii care sînt sub mine, el cu mare mîndrie s-a înălţat, aducînd asupra noastră ocări. Deşi l-am înfricoşat cu îngroziri, el prin părerea sa, prezice mai înainte cele ce au să fie, întărindu-se în vrăjitoriile sale. Măcar că a văzut şi pe alţii asemenea muncindu-se, nu s-a oprit de la a sa îndrăzneală, ci chiar muncile le socoteşte o fericire. Deci pe acesta şi pe cel ce este cu el, anume Orest, care sînt de un cuget, îi trimitem la preaînţeleapta ta judecată, urmînd rînduielilor împărăteşti".

Luînd-o ostaşii această scrisoare, ca şi întrebarea sfinţilor mucenici dată în scris, împreună cu cei legaţi, au plecat la drum. Pe cale Sfîntul Evstratie şi Orest cîntau: Pe calea poruncilor tale am alergat, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale. După rugăciune, Evstratie a zis: "Frate Orest, spune-mi cum s-a săvîrşit Sfîntul Avxentie şi în ce loc?" Iar Sfîntul Orest a spus: "După răspunsul cel hotărît asupra lui de către judecător, a rugat pe ostaşii ce-l duceau să-l lase ca să vină să te vadă pe tine şi să-ţi dea sărutarea cea de pe urmă. Dar n-a vrut nimeni să-l asculte, pentru că era vremea ospăţului şi se sîrguiau robii pîntecelui a împlini mai degrabă ceea ce li se poruncise. Apoi, l-au dus în pădurea ce se numea Ororia, iar sfîntul, mergînd, cînta psalmul: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului... Şi a cîntat psalmul acela pînă la sfîrşit.

Plecîndu-şi genunchii, s-a rugat şi şi-a întins mîinile, ca şi cum ar fi primit oarecare daruri; după aceea, zicînd "Amin", a căutat împrejur şi văzîndu-mă pe mine stînd aproape, m-a chemat la sine şi mi-a zis: "Frate Orest, spune domnului Evstratie să se roage pentru mine, căci şi el degrabă mă va ajunge pe mine, fiindcă îl aştept pe dînsul". Şi aşa i-au tăiat capul, izgonind pe cei ce i-au priceput că erau creştini. Iar sfintele lui moaşte s-au furat noaptea de către preoţii Aravrachiei şi, neaflîndu-se capul lui, au început a plînge şi a se ruga lui Dumnezeu să le arate capul sfîntului mucenic.După purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a dat semn un corb dintr-un stejar, unde mergînd preoţii au aflat capul sfîntului în crengile stejarului, unde şedea corbul; apoi, luîndu-l, l-au pus lîngă sfîntul trup şi l-au aşezat la loc curat şi cinstit". Acestea auzind Sfîntul Evstratie a plîns şi, rugîndu-se lui Dumnezeu a zis lui Orest: "Să ne sîrguim şi noi, frate, ca să ajungem pe Sfîntul Avxentie".

După cinci zile, fiind aduşi sfinţii în Sevastia şi, primind ighemonul Agricolae scrisoarea de la Lisie, a rînduit pe cei legaţi sub strajă mare. A doua zi i-a judecat înaintea poporului şi a poruncit să aducă pe sfinţi acolo unde era toată cetatea, să vadă pe cei ce erau să-i judece. Astfel Agricolae a zis: "Mai întîi să se citească scrisoarea de la luminatul Lisie, cum şi cercetarea dată în scris acestor legaţi". Fiind citită scrisoarea, Agricolae a zis: "Să nu socoteşti, Evstratie, că şi aici vor fi muncile precum ţi-au fost la Lisie; ci, mai înainte de a pieri cumplit, supune-te legilor împărăteşti şi, apropiindu-te, adu jertfă zeilor!" Iar sfîntul a zis: "O, judecătorule, oare legile stăpînesc şi pe împăraţi, sau nu?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat, pentru că şi împăraţii păzesc legile".

Sfîntul Evstratie a zis: "Oare numai singur ţie îţi sînt date legile în scris, dar nu şi în faptă?" Ighemonul a întrebat: "Pentru ce grăieşti aşa, cap neînţelept? Cine a îndrăznit cîndva a se împotrivi legilor cu ceva?" Sfîntul Evstratie a zis: "De vreme ce în legile împărăteşti se citeşte aşa: Silă să nu fie în tot cuvîntul şi lucrul, ci mai vîrtos prin sfătuire să se ocîrmuiască poporul. Deci, din două una este de trebuinţă: ca cel ce stăpîneşte să sfătuiască pe cel stăpînit, vrînd a dobîndi ceea ce doreşte; sau cel stăpînit, plecîndu-se sfatului, de voia sa să facă cele poruncite.

După acestea iarăşi se află astfel de scrieri pe margine: Şi poruncim ca judecătorul să amestece frica cu blîndeţea, ca nu cumva cei judecaţi prin frica îngrozirii să urască şi să vrăjmăşească judecătorul, nici pentru blîndeţile lui să greşască. Acestea sînt sau nu scrise, judecătorule?" Ighemonul a zis: "Cu adevărat aşa sînt". Iar sfîntul a răspuns: "Rogu-te ca această rînduială să fie păzită şi pentru mine". Ighemonul a răspuns: "Este de trebuinţă a se păzi neschimbate legile şi pentru tine şi pentru toţi, cu cinstea ce se cuvine". Iar sfîntul a răspuns: "Rogu-te dar să fie frica ta amestecată cu blîndeţe, că precum eşti mai înţelept decît alţii, să voieşti mai bine a cere sfat, decît a sfătui, socotind fiecare lucru cu înţelepciune, iar de nu, apoi îndată fără socoteală şi rînduială, munceşte, omoară, fă ceea ce voieşti".

Ighemonul a răspuns: "Vorbeşte ceea ce voieşti cu îndrăzneală şi cu libertate, pentru că voiesc a se face judecata mai bine cu sfat, decît cu frică". Sfîntul Evstratie a zis: "La care dumnezei porunceşti să jertfesc? La cei mari, sau la cei mici?" Ighemonul a zis: "Mai întîi lui Die, apoi lui Apolon şi apoi lui Poseidon". Sfîntul Evstratie a zis: "Pe care înţelepţi sau prooroci ascultînd, aţi aflat că se cuvine a ne închina lui Die şi celorlalţi, presupuşi dumnezei?" Ighemonul a zis: "Pe Platon şi pe Aristotel, pe Ermet şi pe alţi înţelepţi, pe care de i-ai fi ştiut tu, Evstratie, ai fi cinstit pomenirea lor ca a unor bărbaţi dumnezeieşti şi minunaţi". Sfîntul Evstratie a zis: "Nu-mi sînt neştiute tainele acelora, căci din tinereţe le-am deprins pe acelea şi muzica am învăţat-o bine, fiindcă tatăl meu era iubitor de înţelepciune şi de vei porunci, să începem mai întîi de la Platon".

Ighemonul a zis: "Aflăm pe Platon în cartea scrisă de Timeu, cum că s-a pogorît în Pireia ca să roage pe o zeiţă. Deci, ţi se pare a fi el înţelept sau nu?" Evstratie a răspuns: "Foarte mult osîndeşte Platon pe idolul tău Die. Ascultă cuvintele lui Platon de vreme ce ai început de la Timeu şi din cuvintele lui cele isteţe ascultă pe acelea ce sînt scrise într-a doua carte a lui: Dumnezeu de vreme ce este bun are a fi pricină a bunătăţilor, iar celor rele nicidecum. Deci, pe nimeni altul nu-l socotim că este pricinuitor de bine, fără numai pe Dumnezeu, iar celor rele nu este pricinuitor. Iar Homer şi alţi făcători de stihuri, grăiesc că Die este pricinuitor şi celor bune şi celor rele; pentru că păcii celei silite prin jurămînt, adică a celei de la Pandora împotriva grecilor, cine a fost pricinuitor, oare, nu Die, prin Atena, precum grăiesc făcătorii de stihuri? Şi Eschil a spus: că Dumnezeu este pricină a descoperirii oamenilor muritori, cînd voieşte a răni casele şi a le răsturna din temelie.

Iar Platon, în cartea sa Cetatea, pe nimeni nu lăsa a grăi aceea sau a o asculta, nici pe tînăr nici pe bătrîn. Pentru că este cu necuviinţă la Dumnezeu a fi ucigaş de tată, precum a făcut Die, ce se cinsteşte acum de voi, care pe tatăl său, Cronos, l-a aruncat din cer, precum ziceţi, şi l-a zdrobit. Oare cu cuviinţă este lui Dumnezeu să se prefacă în lebădă, ca să înşele pe femeia cea muritoare şi să o batjocorească? Pe lîngă aceasta iarăşi se odihneşte Platon, căci fiind cuprins cu nestăpînire spre femei zeul tău, judecătorule, plînge nemîngîiat pentru moartea lui Sarpedon. Deci nu sînt astfel cele grăite? Oare nu sînt scrise aceste basme în cărţile voastre? Şi dacă însuşi Platon, scriitorul vostru cel prea înţelept, îl tăgăduieşte de a fi Dumnezeu şi a poruncit ca nimeni din oamenii cei ce se îngrijesc de faptele cele bune să nu urmeze acestor basme, căci sînt vătămătoare de suflet, voi pentru ce credeţi faptelor, în care aceia s-au încurcat şi ne siliţi acum pe noi a ne închina lor?"

Ighemonul a zis: "Îţi rabd îndrăzneala ta pentru iubirea de înţelepciune pe care o am; iar tu spune-mi pe care Dumnezeu îl cinsteşti? Cum se crede de voi a fi Dumnezeu un om care a fost dus la divan şi a fost pironit pe cruce?" Grăit-a sfîntul: "De mă vei asculta cu răbdare, te voi întreba eu mai întîi pe tine despre oarecare lucruri, de care am socotit să te întreb; şi, după aceasta, voi spune ţie pe rînd, toate cele ce m-ai întrebat pe mine". Ighemonul a zis: "Ţi se dă stăpînire a grăi totul cu vreme şi fără vreme; deci spune nouă ceea ce voieşti".

Grăit-a Evstratie: "Tot omul, care are minte sănătoasă, va înţelege pe Dumnezeu a fi drept, neajuns, nescris împrejur, nespus, neschimbat şi cu dumnezeieştile sale deosebiri, mai presus decît toată puterea. Oare nu ţi se pare ţie aceasta a fi aşa, judecătorule prea înţelepte?" Judecătorul a zis: "Adevărat aşa mi se pare". Iar sfîntul a răspuns: "Să mai adăugăm şi aceasta că nu este întru El nici o neajungere sau nedesăvîrşire, ci întru toate este desăvîrşit". Judecătorul a zis: "Desăvîrşit, aşa este". Sfîntul a grăit: "Deci, dacă vom zice că mai sînt şi alţi dumnezei şi că stau în mijlocul firii celei nestricate, deci ceea ce se grăieşte, nu are loc. Pentru că oricît de puţin, de nu va ajunge lor dintr-acea fericită însuşire dumnezeiască, nu mi se pare a fi vrednici ca să se înţeleagă de oameni că sînt dumnezei; pentru că la Dumnezeu nu este nici o nedesăvîrşire, precum s-a zis mai sus, întru care este de cuviinţă a se crede şi a se închina toţi oamenii". Agricolae a zis: "Aşa este cu adevărat". Grăit-a Evstratie: "Acei mulţi dumnezei, oare aflaseră întru acele bunătăţi nestricăcioase şi fără de moarte cele cuviincioase dumnezeirii? Oare au deopotrivă putere întru sine? Să nu se zică dumnezei mari şi mici, ci un Dumnezeu care este întru neasemănată putere, unul avînd numele dumnezeirii; iar nu precum se socotesc de voi, că un Dumnezeu vieţuieşte în cer, altul în mare şi altul pe pămînt. Oare nu ţi se par ţie acestea că sînt aşa?"

Neputînd răspunde la aceasta, ighemonul Agricolae a tăcut multă vreme, apoi abia tîrziu a răspuns: "Lăsînd silogismele tale şi vorbirea cea cu multă limbuţie, răspunde la ceea ce te-am întrebat: De ce cinstiţi voi ca pe un Dumnezeu pe Cel răstignit?" Sfîntul a zis: "Voi începe ca şi făcătorul tău de stihuri, Exsiod: Întru început era întuneric şi haos, adică negură şi adînc de apă; iar Dumnezeu, cînd a făcut lumea cu această frumuseţe, zidind-o nu din oarecare materie, ca aceea care ar fi fost de faţă sau care ar fi fost mai înainte, ci toate dintru nefiinţă întru nefiinţă adunîndu-se, a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar îngerul cel rău, care era stăpîn pe ceilalţi îngeri, cu voinţa sa s-a depărtat de la Cel ce l-a făcut pe dînsul şi înălţîndu-se cu mîndrie, a căzut din rînduiala sa şi s-a izgonit de la Dumnezeu; pentru că Dumnezeu, cu judecata Sa cea dreaptă, l-a surpat din stăpînirea cea de sus, pentru neascultarea lui şi l-a lipsit de slava îngerească; iar pe om l-a pus în rai, dîndu-i porunca ce învaţă ascultare, ca să se sature de toate bunătăţile ce erau în rai, dar numai de un pom să nu se atingă.

Acest fel de nevoinţă punîndu-i, că, dacă prin ispitirea diavolului care toate le meşteşugeşte împotriva lui, nu va călca porunca lui Dumnezeu şi dacă va ruşina pe vrăjmaşul care pizmuia asupra lui, pentru cinstea lui cea mare, să fie fără moarte, petrecînd în nestricăciune. Iar de nu va urma aşa, nu se va lăsa mai mult a vieţui în rai, ci va fi izgonit afară şi cu moarte va muri. Deci diavolul cel rău, sculîndu-se cu zavistie asupra omului, multe măiestrii a adunat asupra lui şi cu ajutorul şarpelui a amăgit pe femeia omului celui dintîi, apoi printr-însa şi pe om l-a adus la călcarea poruncii, ca să fie izgonit de Dumnezeu din rai şi să trăiască în osteneli, în sudori şi în stricăciune.

Astfel, a dobîndit biruinţă preaînrăutăţitul şi se lăuda c-o să ia pe om pentru o greşeală ca aceea sub stăpînirea sa. După ce s-a înmulţit neamul omenesc, el s-a sîrguit, ca un tiran, să robească pe tot omul. Apoi mulţi căzînd în fărădelegi, Dumnezeu a prăpădit lumea cu potop şi a păzit pe Noe, bărbatul cel drept, care bine s-a ostenit împotriva acelui diavol înrăutăţit şi, fiind nebiruit de acela, s-a izbăvit de potop într-o corabie de lemn, cu femeia şi copiii săi. Şi aşezînd pe Noe pe pămînt în chipul cel dintîi, ca pe un cetăţean l-a aşezat într-un loc; iar după mulţi ani oamenii s-au înmulţit iarăşi, a sporit iarăşi fărădelegea, încît toţi erau biruiţi de păcate, cădeau în moarte şi se ţineau legaţi în iad, atrăgîndu-se la pierdere de vrăjmaşul diavol.

Deci, milostivindu-se Dumnezeu, Care ne-a zidit pe noi, şi nevrînd mai mult a trece cu vederea lucrul mîinilor Sale, a dăruit mai întîi elinilor acea înţelepciune, ca deschizînd ochii cei sufleteşti, să cunoască pe Dumnezeu Cel atotputernic şi să biruiască pe potrivnicul diavol. Iar dintre aceia, deşi erau puţini oameni care şi-au venit în sine şi au păşit în dreapta credinţă, dar numai ca nişte umbre năluceau prin cuvinte şi iarăşi cădeau în păcatul strămoşesc, fiind biruiţi de credinţa cea mincinoasă şi în mai rea păgînătate au alunecat rătăcindu-se pe cale. Dar nici aşa n-a suferit puterea cea tare a milostivirii lui Dumnezeu, ca să zăcem în cădere, ci a dat lege, a trimis prooroci şi în multe chipuri a arătat neamului evreiesc calea mîntuirii. Şi toţi mergînd înapoi, cădeau iarăşi în neputinţa strămoşilor lor, căci toţi erau supuşi la moarte pentru păcat.

Deci cu dreptate a judecat să primească nevoinţa deopotrivă cu noi, Domnul nostru, adică Dumnezeu Cuvîntul şi să ne arate biruinţă asupra potrivnicului, făcîndu-se în toate asemenea nouă, afară de păcat; S-a smerit pe sine primind chipul robului şi S-a născut din fecioară, neschimbîndu-se cu dumnezeirea şi s-a făcut ca un miel, ca să piardă pe lup. Pentru că, dacă ar fi rănit pe cel potrivnic, cu dumnezeiasca sa putere cea din înălţime, şi putea să facă aceasta ca un Atotputernic, i-ar fi dat diavolului pricină binecuvîntată către un răspuns ca acesta, cum că pe om l-a biruit, iar el, - diavolul - este biruit de Dumnezeu şi aşa cu înlesnire ar fi putut răspunde pentru sine; toate sînt cu putinţă lui Dumnezeu.

Să luăm o, judecătorule, o asemănare care s-ar potrivi povestirii mele. Dacă tu, fiind domn cetăţii acesteia, ai fi văzut năvălind asupra cetăţii tale un urs, sau altă fiară puternică, şi ai fi poruncit unui rob al tău să-l omoare, iar el ascultînd porunca ta, ar fi mers împotriva ei - acela fiind neiscusit şi neputincios, neştiind a se lupta cu fiara, ar fi căzut mîncat de dînsa. Atunci oare nu ai fi voit să porunceşti altui rob neputincios şi neiscusit ca să intre în luptă din nou cu fiara? Tu însuţi fiind tare puternic şi ştiind bine a te lupta, oare n-ai fi ieşit singur să te lupţi cu dînsa, ca un iscusit şi viteaz luptător şi ai fi omorît fiara? Tu ai fi ieşit nu cu slava domniei, ci în chipul robului, care ştie a se lupta şi ai fi învăţat prin tine şi pe ceilalţi robi ai tăi, în acest chip a birui şi a omorî asemenea fiare puternice, care s-ar fi întîmplat.

Aşa şi Domnul nostru, Mîntuitorul tuturor, cînd robii Lui au căzut biruiţi în războiul cu diavolul, atunci Domnul singur prin sfatul Său cel negrăit, pogorîndu-Se prin Preacurata şi cea fără de prihană Fecioară, a primit chipul robului şi toate neputinţele trupului nostru afară de păcat. Ieşind la lupta vieţii acesteia de bunăvoie şi cu preaînţeleaptă smerenie, s-a tăinuit de diavolul cel înrăutăţit, care se cinsteşte acum de voi, şi l-a biruit pe acela care a năvălit asupra Lui, ca asupra unui om simplu şi a sfărîmat toată puterea vrăjmaşului prin patima Sa cea mîntuitoare de pe Cruce, învăţîndu-ne pe noi cei ce ne uităm la nevoinţa Lui, ca într-acel chip să ne luptăm cu diavolul şi să-i slăbim puterea.

Deci, însuşi El, primind asupră-Şi patimile noastre, ne-a dăruit nepătimirea Sa, înviind pe cei ţinuţi în iad şi ne-a dat har de a fi fiii lui Dumnezeu, prin mîna Lui cea nebiruită şi nădăjduim a dobîndi cununi pentru nevoinţă. Cu trupul sîntem biruiţi, dar cu Duhul biruim; cădem în stricăciunea morţii, dar ne facem nestricăcioşi şi fără de moarte. Noi ne întoarcem faţa de la beţia voastră şi de la viaţa cea dobitocească şi căutăm viaţa cea îngerească şi petrecerea cea pururea viitoare. Nu căutăm jos ca dobitoacele, nici ne numim oameni cu năravuri de fiară, ci drept la cer ne uităm; şi, fiind în trup, urmăm vieţii celor fără de trup.

Noi ştim războiul cel neîncetat al duhului nostru contra trupului şi cu cuget înţelept şi măsurat nu primim împărtăşirea cu acest trup muritor, lepădînd iubirea lui de plăceri şi înălţîndu-ne sus cu gîndul; iar mădularile le învăţăm a le omorî totdeauna prin răbdare şi prin înfrînare. Apoi ne săturăm cu pomenirea cea preacurată a Domnului nostru, încît iese din noi cuvînt fără de tulburare şi lucrează în noi fără împiedicare o putere înţelegătoare.

Acestea şi mai mult decît acestea ne-a dăruit nouă Dumnezeu, îmbrăcîndu-Se singur în om. Iar voi, precum toţi ştiu, v-aţi făcut robi ai trupului şi numiţi dumnezei pe acei care au făcut lucruri necurate şi de ruşine, apoi făcîndu-le capişte, îi cinstiţi pe ei; v-aţi înstrăinat de împărăţia cea cerească şi în toate zilele vă tulburaţi, temîndu-vă nu numai de întîmplările cele rele, dar şi buna norocire vremelnică căutînd-o cu sîrguinţă ca în vis năluciţi. Voi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul muriţi în pierderea cea fără de sfîrşit. Iar noi ne-am învăţat de la Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cum că trupul, prin stricăciunea cea de obşte, prin moarte stricîndu-se şi făcîndu-se ţărînă, iarăşi va învia şi va primi fire nestricată. Deci acestea în scurt ţi-am spus, ca şi tu plecîndu-te lui Platon al tău şi adevărul de la mine învăţîndu-te, să te lepezi de zeul tău cel ucigător de tată şi de iubitul tău Lebăd, care a plîns mult pentru moartea fiului său".

Ascultînd cuvintele acestea pline de înţelepciune ale Sfîntului Evstratie, cu răbdare, ighemonul Agricolae, în sfîrşit, a zis: "Noi nu putem judeca înţelepciunea şi voinţa zeilor şi marilor împăraţi, ci sîntem datori a ne pleca legilor lor şi a face poruncile lor. Pentru care lăsînd şi tu multa vorbă cea netrebnică, vino şi jertfeşte zeilor. Iar de nu, apoi multe munci vei suferi, pe care nu le-ai auzit tu niciodată". Sfîntul Evstratie a zis: "Dar pentru ce ne-ai făcut atîta osteneală şi n-ai început a ne munci mai de mult?"

Atunci a poruncit muncitorul să aducă un pat de fier şi înfierbîntîndu-l foarte mult, să-l pună deasupra lui mai întîi pe Sfîntul Orest. Iar către Sfîntul Evstratie a zis: "Se cuvine ca muncile ce te aşteaptă pe tine să le vezi asupra acestuia şi după aceea şi tu să le primeşti". Iar Sfîntul Orest, apropiindu-se de pat, s-a temut şi căutînd către Sfîntul Evstratie a zis: "Roagă-te pentru mine, pentru că s-a înfricoşat gîndul meu". Iar Evstratie a răspuns: "Nu slăbi, frate Orest, pentru că numai vederea aduce frică şi muncă, iar cu trupul nici o durere nu vei simţi, dacă te vei sui cu îndrăzneală şi cu nădejde; pentru că însuşi Domnul ne stă înainte ajutător şi sprijinitor. Adu-ţi aminte de mărimea de suflet a Sfîntului Avxentie şi a celorlalţi sfinţi şi nu fi mai slab decît aceia; pentru că muncile acestea degrabă se vor sfîrşi, iar nouă ne rămîne în cer răsplătirea veşnică".

Acestea auzindu-le Sfîntul Orest îndată a sărit cu multă îndrăzneală şi cu mare bărbăţie pe acel pat ars. Apoi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a culcat şi cu tot trupul s-a întins pe foc, strigînd cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau duhul meu". Şi şi-a dat Domnului, sfîntul său suflet. Iar Sfîntul Evstratie a strigat: "Amin".

Îndată a poruncit Agricolae ca să ducă pe Sfîntul Evstratie în temniţă, unde rugîndu-se lui Dumnezeu după obicei a chemat pe sluga ce era cu dînsul şi a zis lui: "Adu-mi, fiule, o hîrtie şi să facem diată, căci nădăjduiesc că şi eu mîine dimineaţă voi sta înaintea stăpînului meu Iisus". Aducînd fiul hîrtia, a scris diata, însemnînd într-însa ca să fie duse moaştele lui în cetatea Aravrachiei şi nimeni să nu îndrăznească a lua din moaştele lui ceva; ci întregi să le pună la locul ce se numeşte Analicozora, împreună cu ale Sfinţilor Avxentie, Orest, Mardarie şi Evghenie. Pentru că acei sfinţi cu jurămînt au spus Sfîntului Evstratie, ca, după sfîrşitul lui şi trupurile lor să se pună împreună cu ale lui neclintite. Averea pe care o avea Sfîntul Evstratie în Aravrachia a dat-o spre hrană slujitorilor bisericii; lucrurile cele trecătoare, toate le-a împărţit, jumătate le-a dat săracilor şi jumătate le-a dat surorilor sale; iar pentru robi a poruncit să fie liberi şi să primească fiecare darurile pe care le-a însemnat lor.

Acestea scriindu-le, a petrecut toată ziua postind şi toată noaptea în rugăciune. Iar episcopul cetăţii Sevastia, fericitul Vlasie, care se ascundea în acea vreme de goană, a venit noaptea la sfînt, dînd aur străjerilor, pentru că auzise de înţelepciunea cea mare a lui şi că a ruşinat pe ighemon cu zeii săi. Şi, intrînd în temniţă, a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat sfîntului, zicînd: "Fericit eşti, fiule Evstratie, că atît de mult te-a întărit pe tine Atotputernicul Dumnezeu; rogu-mă ţie, pomeneşte-mă şi pe mine". Răspuns-a Sfîntul Evstratie: "Nu face aceasta, duhovnicescule părinte; ci căutînd la treapta dată ţie, aşteaptă de la mine cuvenita închinăciune".

Apoi, şezînd ei, Evstratie a zis către episcop: "De vreme ce, vrînd Dumnezeu, dimineaţă într-al treilea ceas din zi, am să stau înaintea stăpînului meu Hristos, pentru că El mi s-a descoperit mie, primeşte hîrtia testamentului meu şi o citeşte". Citind-o, episcopul l-a rugat pe el şi pe clericii săi ce erau împreună cu dînsul, ca să iscălească acea diată a lui; şi a spus episcopului ca singur să ia trupul lui şi al Sfîntului Orest şi să le pună la locul ce este scris în diată. Apoi şi celelalte toate care sînt scrise, să se sîrguiască a le împlini, făgăduindu-i pentru acea osteneală şi sîrguinţă, răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa ce va să fie. Iar episcopul a făgăduit că va împlini toate poruncile. Apoi Sfîntul Evstratie l-a rugat pe episcop să-l învrednicească şi pe el cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine, pentru că de cînd era în temniţă nu se împărtăşise.

Deci, fiind aduse cele de trebuinţă pentru slujbă şi săvîrşindu-se Sfînta Jertfă, Sfîntul Evstratie s-a apropiat şi a primit acel mărgăritar ceresc; şi îndată a strălucit în temniţă lumina unui fulger şi s-a auzit glas: "Evstratie, bine te-ai nevoit, vino şi te suie în ceruri, ca să primeşti cununa ta!" Iar acel glas l-au auzit toţi cîţi erau acolo şi au căzut cu frică cu feţele la pămînt. Şi toată noaptea aceea a petrecut-o episcopul împreună cu Sfîntul Evstratie, îndulcindu-se de cuvintele lui. Apoi, răsărind luceafărul, s-a dus, făgăduind a împlini cu fapta toate cele scrise în diată.

După ce s-a făcut ziuă, Agricolae, venind la judecată, a trimis să aducă pe Sfîntul Evstratie şi, chemîndu-l la sine, i-a zis în taină: "Martor îmi este dreptatea cea atotvăzătoare, o, Evstratie, că foarte mult mă doare inima pentru tine, pentru ce nu voieşti a te supune poruncii împărăteşti? Măcar înaintea poporului fă-te ca şi cum ai fi de o credinţă cu noi şi numai de formă te închină zeilor, iar în tine crede şi te roagă Dumnezeului tău, că acela te va ierta pe tine, căci faci acestea nu de voie, ci de nevoie; nu pofti a pieri ca unul din făcătorii de rele, fiind bărbat plin de atîta învăţătură şi înţelepciune. Şi de aş şti că nu pătimesc ceva, apoi nici aceasta nu mi-ar fi trebuit de la tine. Pe mulţi am pierdut din cei de credinţa ta şi nici unul n-am miluit. Iar de tine foarte mult îmi pare rău şi voiesc a te cruţa, căci toată noaptea aceasta nedormind, am fost în mare mîhnire".

Sfîntul Evstratie a zis: "Nu te îngriji de aceasta, nici nu cădea în vreo nevoie pentru mine, ci ceea ce-ţi este poruncit de împăraţii tăi, aceea să faci; pentru că eu nici cu făţărnicia, nici în vreun alt oarecare chip nu mă voi închina zeilor tăi; ci voi mărturisi pe Dumnezeul meu înaintea tuturor şi în mijlocul multora, îl voi lăuda pe El. Şi să ştii cu tot dinadinsul că muncile tale sînt ca o veselie pentru mine; iar de voieşti încearcă cu lucrul". Ighemonul, acoperindu-şi faţa cu mîna sa, plîngea, încît l-a văzut tot poporul ce sta împrejur. Şi, pricepînd toţi că jeleşte pe nevinovatul Evstratie, plîngeau şi ei, făcîndu-se mare tînguire în cetate. Iar Sfîntul Evstratie a zis către judecător: "Dumnezeu Cel preaînalt, să răsplătească meşteşugul cel cu vicleşug rău al tatălui tău, satana, că acela a dat această ispită asupra mea, ca să facă împiedicare cinstei ce-mi stă înainte; fă ceea ce voieşti pentru că eu sînt rob al Stăpînului meu, Iisus Hristos, mă împotrivesc poruncii împărăteşti şi mă îngreţoşez de urîciunile idoleşti; pentru că urîciune sînt şi cei ce se închină lor".

Văzînd Agricolae stăruinţa lui Evstratie în credinţa creştinească şi osîrdia lui cea mare către Hristos, abia a dat asupra lui răspunsul cel desăvîrşit, într-alt chip: "Pe Evstratie, cel ce nu s-a supus poruncii împărăteşti şi n-a vrut să jertfească zeilor, poruncesc să se ardă, ca în foc să se piardă sufletul său de fier". Acestea zicînd, s-a sculat şi a plecat degrabă din divan. Şi fiind dus sfîntul spre ardere, se ruga în auzul tuturor în acest chip: "Te măresc pe Tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi ai mîntuit de nevoi sufletul meu. Acum, Stăpîne, să mă acopere mîna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi cu durere va ieşi din ticălosul şi necuratul meu trup. Ca nu cumva să-l întîmpine sfatul cel viclean al potrivnicului şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele mele, făcute întru cunoştinţă şi necunoştinţă. Milostiv fii mie, Stăpîne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l primească îngerii Tăi cei prealuminaţi şi străluciţi. Arată slava numelui Tău cel sfînt şi cu puterea Ta ridică-mă la dumnezeiasca Ta judecată; cînd mă vei judeca, să nu mă apuce mîna stăpînitorului lumii acesteia, ca să mă ducă pe mine păcătosul în adîncul iadului, ci stai lîngă mine şi fii mie mîntuitor şi sprijinitor. Pentru că muncile acestea trupeşti, veselie sînt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia; şi-l primeşte curat prin pocăinţă şi prin mărturisire, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. Amin".

Astfel rugîndu-se sfîntul şi cuptorul fiind foarte ars, a făcut semnul Crucii lui Hristos şi a intrat în cuptor, cîntînd şi zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau duhul meu". Şi astfel şi-a dat în pace duhul său. Dar n-a vătămat focul sfîntul lui trup şi nici de părul lui nu s-a atins. Deci, s-a săvîrşit Sfîntul Evstratie, în luna decembrie a treisprezecea zi. Iar episcopul cetăţii Sevastia, luînd moaştele Sfîntului Evstratie şi ale Sfîntului Orest, a făcut ceea ce era scris în viaţa mucenicului. Iată o minune a acestor sfinţi mucenici.

Înaintea porţilor cetăţii Constantinopolului era o mănăstire ce se chema Olimp, în care era zidită o biserică, în numele celor cinci sfinţi mucenici: Evstratie, Avxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest. Şi era obicei vechi de venea împăratul şi patriarhul în acea mănăstire la praznic, la pomenirea acestor sfinţi mucenici şi dădeau cele de trebuinţă monahilor. Pentru că era lăsat aşezămînt de la cel ce zidise mănăstirea, ca să nu agonisească nimic monahii cei ce vieţuiau într-însa, să nu aibă nici sate, nici vii; ci să se lase pe ei în purtarea de grijă a sfinţilor mucenici şi să ia aminte de mîntuirea lor.

De vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, de aceea nu se depărtau nici sfinţii mucenici, îngrijindu-se de cele pentru trebuinţă mănăstirii. Însă darul lui Dumnezeu trebuie căutat, ca să se arate mai cu adeverire că cei ce nădăjduiesc în Dumnezeu şi-L caută, nu se lipsesc de tot binele, mai mult decît toţi cei ce nădăjduiesc spre bogăţie. Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrînd mai mult a preamări locul răbdătorilor Săi de chinuri, a cerceta cu darul Său pe cei ce slujesc Lui şi a-i mîngîia întru sărăcia lor, a rînduit să fie în vremea praznicului o furtună mare, ploaie multă şi frig mare, încît nimeni din cetate n-a venit la praznicul sfinţilor mucenici.

Cîntînd Vecernia şi canonul, monahii de acolo erau în mare mîhnire, pentru că nu aveau ce să mănînce şi făceau defăimare sfinţilor mucenici înaintea icoanei lor, zicînd: "Dimineaţa, cînd vom ieşi de la locul acesta, ne vom risipi fiecare pe unde va putea să-şi afle cele de trebuinţă". Iar după ce s-a întunecat, a venit portarul la egumen, zicînd: "Binecuvîntează, părinte, să aduc la tine un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate". Poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte însemnat, zicînd: "Împăratul v-a trimis bucate şi vin". Făcînd rugăciune, le-a dus în pivniţă, apoi au mîncat toţi din bucate şi au băut vin, iar celelalte bucate le-au păstrat".

Fiind cu toţii împreună, a venit iarăşi portarul spunînd despre altul care venise de la împărăteasă şi, fiind şi acela adus înăuntru, a zis egumenului: "Iată, v-a trimis împărăteasa peşte bun şi zece galbeni". Şi iarăşi a venit portarul, spunînd despre un alt bărbat ce venise de la patriarh şi, adus fiind şi acesta înăuntru, a dat egumenului vase bisericeşti, zicînd: "Patriarhul a binevoit ca dimineaţă aici să slujească Sfînta Liturghie".

Egumenul a zis către bărbaţii aceia care veniseră: "Precum Dumnezeu va voi, aşa se va face; dar voi vă veţi duce de aici?" Ei au răspuns: "De vom avea loc aici, vom rămîne pînă dimineaţă". Deci, a poruncit egumenul ca să-i ducă în pridvorul bisericii, întrebîndu-i despre numele lor. Şi a zis cel ce venise primul de la împărat: "Eu mă numesc Avxentie; iar cel de la împărăteasă a spus că-l cheamă Evghenie; iar cel cu vasele de la patriarh, Mardarie.

În vremea cîntării Utreniei, au mai intrat în biserică doi bărbaţi şi, după citirea psaltirii, a zis egumenul să se citească din patimile sfinţilor mucenici. Însă monahii au zis să le lase necitite pentru că n-a venit nimeni la praznic din cetate. Iar un bărbat din cei ce intrase în biserică, "pe care nimeni nu-l ştia cine este, a zis". Daţi-mi cartea să citesc eu. Şi aceasta făcîndu-se, a ajuns povestirea la scriptura unde zice: a fost încălţat Evstratie cu încălţările de fier cu piroane ascuţite. Apoi, lovind în pardoseala bisericii cu toiagul, oftînd şi înfingîndu-se toiagul pe care-l avea în mînă şi cu care lovise pardoseala, a dat ramuri şi s-a făcut copac. Atunci, cei ce stăteau la spatele lui, au zis: "Oare pentru tine ai făcut aceasta, Evstratie?" Şi a zis: "Nu. Puţine sînt pătimirile mele în faţa răsplătirii lui Dumnezeu. Ci aceasta s-a făcut ca să nu rămînă praznicul nostru fără cei din cetate". Aceasta zicînd el, îndată toţi s-au făcut nevăzuţi.

Egumenul, ieşind din biserică, a aflat beciul plin de pîine şi de peşte, iar vasele cele deşerte s-au aflat pline cu vin. Atunci au vestit degrabă pe împărat şi pe patriarh de minunea ce se făcuse şi, toţi venind, au preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac s-a frînt şi l-au împărţit pentru binecuvîntare. Şi multe tămăduiri s-au făcut neputincioşilor într-acea zi, cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Cu ale căror sfinte rugăciuni slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin.

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfintii Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest

Sfintii Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest

13 decembrie

Astazi amintim de pătimirea Sfinţilor Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie şi Orest

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.