Sfantul Mucenic Stefan, Sfantul Cuvios Teodor

Nou

27 decembrie

Azi pomenim Pătimirea Sfantului Întaiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan precum si a Sfantului Teodor Marturisitorul şi a fratelui său, Cuviosul Teofan

Detalii

In stoc

  • A3 - 305 x 440 mm
  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • Litografie cu rama si sticla

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaDecembrie
Ziua27

Pătimirea Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan
(27 decembrie)

Domnul nostru Iisus Hristos, după săvîrşirea tainei mîntuirii noastre, înălţîndu-se la cer, şi pe Sfîntul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţîndu-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintîi începînd a se înmulţi, au cîrtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfînta Scriptură îi numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese uşa credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvîntul mîntuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ştefan au început a se primi păgînii în Biserica celor credincioşi, dintre care cel dintîi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta botezîndu-l Sfîntul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cîrteau asupra lui Petru, pînă cînd le-a spus lor despre pînza cea arătată din cer şi atunci au tăcut şi slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Că şi limbilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă în viaţă. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cîrteau asupra evreilor, în vremea Sfîntului Ştefan, ci acei care erau dintre evrei şi aveau aceeaşi lege dată de Moise şi erau risipiţi prin toate ţările, precum şi Sfîntul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminţii, care sînt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu şi credinţa şi obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dînşii, ierusalimiteni.

Astfel zice Sfîntul Ioan Gură de Aur: "Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elineşte, pentru că aceştia fiind evrei, vorbeau elineşte". Nişte elini ca aceia, care erau risipiţi, au făcut cîrtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică şi mai de pe urmă din hrană şi din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinţi Apostoli, adunînd toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviinţă nouă a lăsa cuvîntul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în predicarea cuvîntului. Şi a plăcut cuvîntul acesta al Sfinţilor Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfînt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele lor nu sînt evreieşti, ci elineşti. Precum Ştefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credinţă şi la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părţile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mîhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească mîhnirea lor şi să înceteze cîrtirea. Pe aceştia alegîndu-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugîndu-se şi-au pus mîinile peste dînşii şi i-au făcut diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintîi dintre dînşii, pentru aceea şi arhidiacon a fost numit, făcînd semne şi minuni mari în popor, pe care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris cîte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris.

Însă fără îndoială vom zice că Sfîntul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punîndu-şi mîinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvînt, întărea pe credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunîndu-le din lege şi din prooroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorît pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac. Odată, făcîndu-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfîntul Ştefan, stînd la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicînd: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorît pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfînta şi Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dînsul, grăind împotrivă şi hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagoga ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi din Asia, întrebîndu-se cu Ştefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor îşi aveau în Ierusalim adunările lor deosebite şi erau afară de sinagogile cele mari evreieşti şi o mulţime de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care vieţuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură îşi trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să înveţe legea lui Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau şi învăţau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate limbile cele de sub cer. Adică parteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce vieţuiau în Partia, în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum scrie acolo şi care veniseră în Ierusalim la praznic.

Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor şi a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povesteşte că era între evrei un neam deosebit, care îşi trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiţi de Pompei al Romei şi după aceea li s-au dăruit libertate şi se numeau liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: "Libertinii cei ce au fost dăruiţi cu libertate de romani, aşa se numesc, căci cum erau acolo mulţi străini, aşa aveau şi adunările unde se cuvenea a se citi legea şi a face rugăciunile. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor şi altele, întrebîndu-se cu Sfîntul Ştefan, nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfîntul Ştefan biruia cu cuvîntul adevărului în acea vreme trei părţi din toată lumea, a Europei, a Asiei şi a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniţi din Roma, care este în părţile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei şi prin alexandrini, care erau din părţile Africii.

Aceştia, neputînd a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decît soarele, s-au aprins de mînie şi, cuprinzîndu-i zavistia, au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună la sinagoga cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburînd poporul, pe bătrîni şi pe cărturari, au răpit pe Sfîntul Ştefan şi l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor şi a toată mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au pus înainte şi martori mincinoşi, zicînd: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfînt şi a Legii, că l-am auzit şi pe el zicînd că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).

Sfîntul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutînd la dînsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului. Şi a zis arhiereul: Oare sînt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfîntul, deschizîndu-şi gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întîi a primit făgăduinţa venirii lui Mesia şi le-a spus istoria pînă la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie şi cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoşi, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vîrtos adeverind că părinţii lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o şi s-au întors cu inimile lor la Egipt.

După aceasta, surpînd acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfînt, a zis: "Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă locul cel sfînt, cel rînduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept şi cu slava Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mîini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vîrtos a petrece în locurile cele nemateriale şi nefăcute de mînă, adică în sufletele omeneşti cele curate. Cel Preaînalt nu vieţuieşte în bisericile cele făcute de mîini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi pămîntul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?", grăieşte Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mîna Mea a făcut acestea toate?"

Apoi, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvînt de mustrare, zicînd către dînşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfînt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorît pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).

Aceste cuvinte ale sfîntului au pornit spre nespusă mînie pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrîşneau cu dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mînia lor, că era plin de Duhul Sfînt, care îl făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutînd la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobîndi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpînul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegîndu-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigînd cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu.

El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor a nu arăta la alţii descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfîntul Ştefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioşii în credinţă, iar necredincioşii să se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni după dînsul, că celor ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălţime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoinţe aşteaptă şi singură slava Domnului întîmpină pe mucenic în porţile cereşti.

Pentru aceea întîiul mucenic, netăcînd, vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar chema după sine şi pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învăţaseră a ucide pe prooroci şi care îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfîntul Ştefan, singuri fiind mincinoşi, ci strigînd cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu un suflet şi-au pus asupra lui mîinile cele ucigaşe. Apoi, scoţîndu-l din cetate - precum mai întîi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă - au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii cei mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra sfîntului, s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lîngă picioarele unui tînăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se iuţea asupra lui, rîvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfîntul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că nu are mîini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat ca să-l ucidă cu mîini multe, care erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul".

Deci, fiind ucis Sfîntul Ştefan în valea lui Iosafat - care este între Eleon şi între Ierusalim, lîngă pîrîul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lîngă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurata Fecioară, cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, privind de sus şi rugîndu-se cu sîrguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să primească sufletul lui în mîinile Sale. O! cît îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfîntului, întîiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pămînteşti, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.

Multă ploaie de pietre zburînd asupra lui şi cu totul roşindu-se de sîngele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegîndu-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sîrguinţă se ruga pentru ei, decît pentru sine. Căci pentru sine a zis: "Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!" Iar pentru ei, plecîndu-şi genunchii şi cu glas mare strigînd, a zis: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicînd, a adormit.

Astfel s-a săvîrşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin sîngerarea de pietre, întîiul mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfîrşită. El fusese ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorîrea Sfîntului Duh şi a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii decembrie, avînd de la naşterea sa mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul.

Sfîntul lui trup a fost aruncat spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luînd în taină moaştele sfîntului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu cinste, făcînd deasupra lui mare plîngere. "Căci cine n-ar fi plîns - zice Sfîntul Ioan Gură de Aur - văzînd pe acel miel blînd, ucis cu pietre şi zăcînd mort".

După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit pămîntul cu cinstitul său sînge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.

 

Pătimirea Sfîntului Teodor Mărturisitorul şi a fratelui său, Cuviosul Teofan
(27 decembrie)

Din cei ce au voit a pătimi pentru Hristos sînt unii care au suferit numai pentru credinţa creştinească, stînd împotriva elinilor, care îşi apărau rătăcirea lor cea închinătoare la idoli. Alţii se nevoiau pentru dreapta-credinţă, împotriva chiar a creştinilor cu adevărat, însă a celor ce nu cred drept şi care, nu mai puţin decît cei dintîi, multe osteneli au suferit, pentru care au primit şi cununi deopotrivă ca şi aceia. Dintre ei unul este acest minunat şi mare Teodor, pentru care acum ne stă înainte cuvîntul.

Pe acest mărturisitor l-a odrăslit Palestina, pe care, dînd-o Dumnezeu lui Avraam ca moştenire, bine a numit-o pămîntul făgăduinţei, pentru că de acolo a ieşit ceata proorocilor şi a patriarhilor şi Însuşi Hristos cu trup. De acolo ne-a răsărit şi numărul primitorilor de Dumnezeu apostoli, care s-au născut acolo. Deci şi pe acest luminător şi stîlp al dreptei-credinţe, aceeaşi latură l-a adus şi dat în lume.

Părinţii cuvioşilor acestora erau din Sfînta Cetate a Ierusalimului, de bun neam, a căror bogăţie era numele de creştini. După ce au odrăslit acest rod sfînt, adică pe Teodor, îndată, din tînără vîrstă, a cîştigat mare bogăţie de înţelepciune. Căci, fiind încă copil, nu era într-însul minte copilărească, ca să ia seama la jocurile copilăreşti sau la orice fel de privelişte, ci întotdeauna se îndeletnicea în locaşurile lui Dumnezeu. Nici o privelişte nu-i era lui mai plăcută, decît a privi spre obiceiurile cele frumoase şi cinstite şi aceasta era lauda lui, a se supune părinţilor lui. Pe scurt, zic, chiar de la început s-a arătat ca un pom bineroditor şi din odrăslirea sa cea dintîi dovedea ce fel era să fie mai pe urmă.

Ajungînd el în vîrstă, părinţii l-au dat în Mănăstirea Sfîntului Sava, unui preot cu fapte bune ca să înveţe ştiinţa dumnezeieştilor Scripturi cum şi frica de Dumnezeu. Teodor avea un frate cu numele de Teofan, mai mic de ani, dar cu obiceiurile cele bune deopotrivă. Amîndoi învăţau împreună la acel preot, însă Teodor, fiind ascuţit la minte, în puţină vreme a străbătut toată învăţătura cărţii. Dorind să se deprindă la învăţătură mai înaltă, a ieşit din mănăstire şi, aflînd un bărbat bătrîn împodobit cu viaţa şi cu înţelepciunea, s-a lipit de acela şi a învăţat de la el desăvîrşit filosofia cea din afară. Apoi şi pe cea dinăuntru bine a deprins-o, căci s-a povăţuit de dînsul a trece cu vederea lumea şi toate cele ce se află în lume.

Făcîndu-se desăvîrşit în amîndouă filosofiile, iarăşi s-a întors în Mănăstirea Sfîntului Sava şi s-a făcut monah, lucrînd toate cele plăcute lui Dumnezeu, încît covîrşea pe alţii cu viaţa. Căci cine era acolo mai blînd decît el? Cine era mai fără de răutate? Cine era mai înfrînat şi cine păzea mai cu sîrguinţă vremea vorbirii, a tăcerii şi a fiecărui lucru, mai mult decît el? Încît nici de tăcerea sa să nu se păgubească, nici grăirea cea folositoare, la vremea sa, să nu o lase, nici de la orice osteneală mănăstirească să nu lipsească. Cine şi-a omorît aşa trupul? Cine şi-a oprit ochiul, limba şi năvălirile gîndurilor, ca Teodor?

Deci pentru o faptă bună ca aceasta, prin rînduiala lui Dumnezeu şi prin dorinţa tuturor fraţilor care erau acolo, s-a hirotonisit preot în Sion, de către patriarh, şi aşa locaşul Sfîntului Sava îl avea ca pe o albină harnică, care aduna cu sîrguinţă mierea faptelor bune.

Se zice despre dînsul şi aceasta, că era într-însul ceva în aşa chip, precum odată în Ieremia proorocul, către care s-a grăit: "Mai înainte de a te naşte te-am cunoscut; mai înainte de a ieşi din pîntece te-am sfinţit". Că fiind prunc şi învăţînd carte la preotul mai sus pomenit, în aceeaşi lavră a proorocit despre dînsul acel preot de Dumnezeu insuflat, zicînd: "Acest copil frumos afară de alte nevoinţe ce va suferi pentru Hristos, cu sfîrşit mucenicesc se va duce din viaţa aceasta". Aceasta mai pe urmă s-a şi împlinit după cum vom arăta.

În acea vreme se înnoise iarăşi eresul luptei contra sfintelor icoane, ce fusese pe vremea lui Leon Isaurul, a lui Constantin Copronim şi a lui Leon, fiul lui Copronim, cel scos din biserică şi dat anatemei de Soborul al şaptelea a toată lumea, adunat de binecredincioasa împărăteasă Irina şi de fiul său Constantin. Acel eres l-a ridicat iarăşi răucredinciosul împărat Leon Armeanul, de a cărui începere nu este a se pomeni aici. Acesta, în vremea împărăţiei lui Nichifor, era mai întîi începător al divanului Armeniei, apoi după cîtăva vreme s-a ales patriciu şi voievod al oştilor răsăritului. După aceasta cu vicleşug s-a suit la împărăţie, izgonind pe bunul şi binecredinciosul împărat Mihail, care se poreclea Rangave, şi l-a făcut de s-a îmbrăcat în chip monahicesc, iar pe fiii lui, Teofilact şi Ignatie, i-a castrat şi aşa l-a trimis în surghiun cu femeia şi cu copiii.

Cînd sfinţitul patriarh Nichifor a încununat ca împărat pe acest Leon în biserica cea mare şi îi punea coroana pe cap, a simţit durere ca de spini în mîini şi se părea acea coroană în mîinile arhiereului ca şi cum ar fi nişte spini ascuţiţi, ce îl înţepau cu durere; deci a cunoscut îndată sfinţitul partiarh că semnul acela era vestirea răutăţii celei mari ce avea să vină mai pe urmă peste Biserica lui Hristos de la acel împărat. La început, vicleanul împărat tăinuia eresul său şi se arăta ca un dreptcredincios, pînă cînd a fost întărit în împărăţie. Apoi, după războiul cel mare împotriva bulgarilor, în care s-a arătat slăvit biruitor şi-a vărsat otrava răutăţii, arătîndu-se pe faţă că este luptător contra sfintelor icoane. Aceasta s-a început astfel:

Întorcîndu-se el de la războiul acela, şi-a adus aminte de un oarecare monah închis în Filomitia, care îi proorocise odată că are să fie împărat, ceea ce s-a şi întîmplat. Deci s-a gîndit să-i mulţumească pentru acea proorocie şi i-a trimis printr-o slugă credincioasă multe feluri de daruri, vase de aur şi de argint, mîncăruri şi aromate de India. Dar trimisul împărătesc n-a aflat pe monahul acela, pentru că murise. În locul lui, în aceeaşi închisoare, vieţuia un ucenic al lui, cu numele Savatie. Pe acela îl rugă trimisul să primească darurile împărăteşti trimise stareţului său şi să se roage pentru împărat. Dar Savatie n-a primit darurile, nici pe cel ce le-a adus, iar pe împărat l-a numit nevrednic de scaunul împărăţiei, pentru că cinsteşte icoanele, supunîndu-se dogmelor împărătesei Irina şi ale patriarhului Tarasie, care au fost mai înainte. Ticălosul vorbea de rău pe împărăteasa Irina şi pe Sfîntul Tarasie, pe împărăteasă numind-o fiară, iar pe sfîntul, tulburător de popor. Apoi îngrozea şi pe împăratul Leon cu grabnică pierzare, şi a împărăţiei şi a vieţii, de nu se va sîrgui degrabă să lepede sfintele icoane ca pe nişte idoli.

Întorcîndu-se trimisul la împărat, i-a spus toate ce a zis monahul acela, aducîndu-i şi scrisoare de la dînsul în această pricină. Împăratul, fiind în nepricepere, a chemat pe un sfetnic al său mai credincios, cu numele Teodot, care era fecior al lui Mihail, patriciul Milisiei, care se poreclea Cassiter şi s-a sfătuit îndeosebi cu acest Teodot ce să facă. Teodot era de mult atins de eresul luptării de icoane şi aştepta vreme prielnică pentru aceasta, ca să-şi mărturisescă credinţa lui cea rea. Acela a dat împăratului acest sfat: "În Mănăstirea Daghistei este un monah sfînt, făcător de minuni şi mai înainte-văzător; cu acela ar fi de trebuinţă a ne sfătui şi sfatului lui a ne supune".

Zicînd acestea şi împăratul învoindu-se, Teodot a alergat degrabă în taină la monahul acela, care era eretic, în Mănăstirea Daghistei şi l-a vestit că în noaptea viitoare va veni împăratul la el, în haine proaste, ca să vorbească despre credinţă şi despre alte lucruri de nevoie, ca să primească de la el sfat înţelept. Iar el să-l sfătuiască să primescă dogmele cele lepădate de împăratul Leon Isaurul, care fusese mai înainte şi să lepede idolii - că aşa numea, ticălosul, sfintele icoane - de prin bisericile lui Dumnezeu. Apoi să-l înfricoşeze, căci de nu va face aceasta degrabă, se va lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Iar de va asculta şi se va făgădui a face aceea, apoi să-i proorocească viaţă îndelungată şi împărăţie cu multă norocire. Aşa s-a sfătuit ereticul Teodot cu acel monah eretic, a atrage la credinţa lor cea rea pe împăratul care îşi avea inima lesne plecată spre cugetul lor.

Făcîndu-se noapte, împăratul, neştiind nimic de vicleşugul lui Teodot, s-a sculat şi s-a dus în haine proaste la acel necuvios prooroc mincinos, ca să nu fie cunoscut.

Ajungînd ei la monahul acela şi începînd a vorbi, monahul stînd aproape de împărat, ca şi cum din descoperire dumnezeiască ar fi cunoscut dregătoria împărătească, a zis mirat: "Ce nedreptate ai făcut, o! împărate, ca să vii cu haine proaste, tăinuind înaintea noastră cinstea ta cea împărătească. Dar cu toate că ai făcut aceasta, darul Duhului lui Dumnezeu însă nu a răbdat îndelung a fi noi înşelaţi de tine, ci ne-a descoperit că eşti împărat, iar nu om simplu". Acestea auzind împăratul s-a spăimîntat şi a crezut că este sfînt făcător de minuni şi prooroc mai înainte-văzător. Deci cu înlesnire s-a plecat la toate cele spuse de preot şi la toate cele ce i se poruncea, neîndoindu-se de cele ce i se spuneau prin gura proorocului.

Primind sfatul cel vătămător de suflet şi plin de otrava balaurului, ca pe un sfat sănătos şi folositor de suflet, s-a făgăduit fără zăbavă a face ceea ce îl învăţase ereticul acela, îndemnat fiind de cel asemenea lui, ereticul Teodot. Astfel împăratul s-a dus plin de gînd rău, ca să ridice război contra sfintelor icoane. Deci îndată a tulburat Biserica lui Hristos, ca un vifor cumplit. Întîi pe sfinţitul patriarh Nichifor, care n-a voit să se plece la sfatul lui cel răucredincios, l-a surghiunit la Proconis. Asemenea şi pe Teofan, care era egumenul mănăstirii, ce se numea Satul cel Mare, pe Sfîntul Teodor Studitul şi pe alţi mulţi şi de Dumnezeu insuflaţi părinţi, care se împotriveau lui, i-a izgonit şi în laturi depărtate i-a surghiunit. Iar la scaunul patriarhiei a ridicat pe Teodot, ereticul cel mai sus pomenit, care se poreclea Cassiter al Milisiei, sfetnicul său, chiar în ziua Învierii Domnului Hristos şi s-a făcut ca o urîciune a pustiirii ce stătea la locul cel sfînt.

Faţă de acel om fără de minte mîniindu-Se Dumnezeu şi pornindu-Se cu dreaptă mînie, a pornit a se face deodată năvălirea celor de alt neam. Arabii, care vieţuiau prin pustietăţile de la răsărit, adunîndu-şi puterea lor, au pornit în stăpînirea grecească, pustiind multe laturi şi, robind sate, au năvălit şi asupra mănăstirilor, care erau în Palestina, precum şi asupra lăcaşului Sfîntului Sava, în care acest fericit Teodor, cu fratele său Teofan, petreceau în viaţa monahicească. Auzind şi văzînd aceasta sfinţitul patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului şi pricepînd că este pedeapsă pentru păcat şi iuţime a mîniei lui Dumnezeu pentru ocara şi lepădarea sfintelor icoane, s-a pornit cu rîvnă şi căuta în ce chip ar putea stinge un foc ca acela şi ar mustra răutatea ce se făcea de cei ce călcau hotărîrile cele părinteşti şi aduceau altele noi. Aflînd un bărbat cu bună pricepere, adică pe acest Cuvios Teodor cu viaţa mărturisit şi cu înţelepciunea slăvit, plin de rîvnă dumnezeiască şi cu bărbăţie neclintită întru dreapta credinţă, pe acesta întărindu-l cu rugăciunea şi cu nădejdea întru Hristos, l-a trimis la împărăteasca cetate, spre mustrarea fărădelegii.

Fericitul Teodor, fiind fiu al ascultării, nu s-a lepădat de cele poruncite, ci cu bucurie s-a supus, gata fiind îndată a suferi nu numai multe osteneli, ci şi multe dureri pentru credinţa cea dreaptă şi sufletul său a-şi pune pentru cinstirea sfintelor icoane. Luînd cu dînsul şi pe fratele său Teofan, au plecat. Ajungînd degrabă la împărăteasca cetate, mai întîi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul patriarh al împărăteştii cetăţi, pentru că răzvrăteşte pe cei ce păreau că îi îndreptează şi mănîncă pe aceia pe care îi hrăneşte cu hrana cea vătămătoare a învăţăturii ereticeşti; fiindcă pierde pe cei ce îi paşte şi risipeşte biserica drepteicredinţe, zidind capişte urîtă a relei sale credinţe.

Apoi, stînd chiar împotriva împăratului şi avînd pe buzele sale cuvîntul lui Dumnezeu ca o sabie ascuţită, îl înfricoşă mustrîndu-l că nu numai sufletul său îl pierde, ci şi pe poporul lui Dumnezeu, cu vicleşug răzvrătindu-l, îl atrage întru a sa pierzare. Astfel îl ruga pe împărat ca să lase înţelegerea cea rău-credincioasă şi iarăşi să primească buna-credinţă: "Că doar aşa - zice el - îţi va fi milostiv bunul Dumnezeu şi nu vei întoarce toată mînia lui Dumnezeu asupră-ţi, spre a o bea ca o otravă".

Împăratul, minunîndu-se de vorba cea slobodă a bărbatului aceluia şi de puterea cuvîntului lui, de măsura curajului şi de îndrăzneala lui cea fără temere şi ruşinîndu-se de cinstea lui, a primit mustrarea cu blîndeţe. Apoi, chemîndu-l, a vorbit cu el prieteneşte, întrebîndu-l cine este, de unde vine şi ce vrea cu acea îndrăzneală. Iar el, spunîndu-i că vine din Palestina, i-a arătat şi pricina venirii sale, văzînd pe Împăratul ceresc ocărît prin sfintele icoane; apoi că, fiind necăjit pentru dreapta-credinţă, a venit la dînsul ca să grăiască cu îndrăzneală pentru cinstirea lui Dumnezeu.

Astfel a zis: "Nu se cuvine a ne ruşina sau a ne teme de faţa împărătească, acolo unde se mînie Dumnezeu de către împăratul cel pămîntesc". Apoi îi punea dinainte dogmele sfintei credinţe şi îl învăţa ca să dea totdeauna cinste dumnezeieştilor icoane. Multe grăind din Sfintele Scripturi a adăugat că, acesta este semnul doririi şi al dragostei noastre către Hristos, al credinţei şi al mărturisirii pentru trupul Lui cel luat de la noi, ca să cinstim sfînta Lui icoană. Împăratul vorbea cu dînsul, grăind multe împotrivă din cele de credinţa lui cea rea, dar n-a sporit nimic, deoarece cuvintele bărbatului celui dumnezeiesc erau nebiruite ca diamantul şi credinţa lui era neclintită ca un zid tare.

După multă vorbă, Teodor s-a arătat mare biruitor, iar împăratul cu cei de o înţelegere cu dînsul erau biruiţi şi ruşinaţi. Deci, ce a făcut vicleanul împărat? Se silea cu vicleşug, a clătina stîlpul cel neclintit, cu rugăminte, cu daruri, cu făgăduinţe de cinste, momindu-l către a sa unire, dar a rămas fără de nici un rezultat. La sfîrşit a auzit de la dînsul aceste cuvinte: "Ai uitat făgăduinţele ce ai dat lui Dumnezeu, o, împărate, cînd ţi-a pus arhiereul coroana pe cap? Cruţă-ţi sufletul tău şi întoarce podoaba Bisericii. Nu face război cu Dumnezeu, Judecătorul cel drept şi tare".

Atunci împăratul, schimbîndu-şi blîndeţea cea vicleană în iuţimea cea din fire a lui şi a numelui său celui de fiară, a poruncit să bată mult şi tare pe mărturisitorul lui Hristos, Teodor şi pe Teofan fratele lui. Apoi i-a surghiunit pe amîndoi la marginea mării, poruncind ca nimeni să nu le dea mîncare, băutură sau îmbrăcăminte, pentru ca să piară rău cei răi, cum zicea el. Astfel, răbdînd sfinţii pentru icoanele lui Hristos, Domnul Dumnezeul izbîndirilor n-a zăbovit cu judecata Sa cea dreaptă, a răsplătit celui fărădelege, pentru că degrabă acela care şi numele şi iuţimea năravului le avea deopotrivă cu fiarele, cu moartea cea de obşte a şi pierit ca o fiară înjunghiat, de al cărui sfîrşit vom povesti.

Nu cu mult înainte de sfîrşitul lui, s-a însemnat despre moartea împăratului, prin descoperirea ce s-a făcut maicii sale, care era văduvă de multă vreme şi vieţuia cu înfrînare. Ea a avut o vedenie într-acest chip: i se părea că merge în biserica Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare din Vlaherne şi, intrînd pe uşă, a întîmpinat-o o fecioară oarecare strălucită, înconjurată de mulţime de bărbaţi, îmbrăcaţi în haine albe. Apoi a văzut toată biserica plină de sînge curgînd ca un rîu. Fecioara aceea a poruncit unuia din cei cu haine albe să umple un vas de lut cu sînge şi să-l dea maicii împăratului celui păgîn ca să bea.

Aceasta văzînd maica împăratului, a zis cu spaimă: "Eu de mulţi ani nu mănînc carne, pentru văduvia mea; deci cum voi bea sîngele acesta?" Atunci Preastrălucita Fecioară a zis: "Dar pentru ce fiul tău nu încetează a se umple de sînge, căci cu aceea mă mînie pe mine şi pe Fiul şi Dumnezeul meu". Şi îndată s-a deşteptat maica împăratului plină de frică şi de cutremur. Deci dintr-acea vreme neîncetat cu lacrimi sfătuia pe fiul său, adică pe împărat, să înceteze lupta contra sfintelor icoane şi pentru dînsele a vărsa sînge creştinesc. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, robul eresului şi înşelătorul cel viclean.

Încă şi a doua vedenie înfricoşată i s-a arătat chiar lui, mai înainte cu şase zile de sfîrşitul său. A văzut că i s-a arătat prea sfinţitul patriarh Tarasie, care acum de mult se mutase către Domnul şi care fusese patriarh în vremea împărăţiei Irinei şi a lui Constantin. Acela, arătîndu-i-se în vedenie, poruncea cu multă mînie unui bărbat Mihail să-l lovească cu sabia pe împărat. Mihail, ascultînd ceea ce i se poruncea, a lovit tare şi l-a străpuns pe împărat. Aceasta văzînd în vedenie însuşi împăratul şi deşteptîndu-se cu cutremur, nu se pricepea ce are să fie şi crezînd că în mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, care gîndeşte la uciderea lui, îndată a trimis şi au adus pe monahii de acolo. Şi, cercetînd pe toţi, a poruncit ca să-i ţină la închisoare, pînă cînd vor aduce înaintea lui pe cel ce se află între dînşii cu numele Mihail.

În acel timp se afla un oarecare voievod cu numele de Mihail, care se poreclea Travlos sau Valcos, cu neamul din Amoreea, care mai înainte ajutase mult acestui Leon la primirea împărăţiei şi-i era credincios şi iubit, încît şi fiului său Leon i-a fost naş. Acest Mihail mai pe urmă, pentru oarecare pricină mîniindu-se, a schimbat prieteşugul său în vrajbă şi, de multe ori benchetuind cu prietenii săi şi îmbătîndu-se, grăia cele rele contra împăratului. Dar oarecare dintre cei care, în taină, erau cu pizmă asupra împăratului, văzînd vrăjmăşia lui, faţă de împărat, s-a apropiat către dînsul şi s-a înmulţit numărul lor.

Deci s-au sfătuit să omoare pe împărat şi să ridice pe Mihail la împărăţie. Dar Mihail, fiind neînfrînat la limbă, nu a tăcut, lăudîndu-se la toţi, cum că are să fie împărat. Şi a ajuns cuvîntul acesta pînă la împărat şi, prinzîndu-l, îndată l-a osîndit să-l ardă de viu. Deci, legîndu-l, îl ducea la cuptorul de foc ca să-l ardă. Acolo privea şi împăratul ca să vadă sigur sfîrşitul lui, fiind luna decembrie în douăzeci şi patru, în ajunul Naşterii Domnului. De acest lucru înştiinţîndu-se soţia împăratului, cu numele Teodosia, a ieşit degrabă din camera sa şi a început cu mînie a ocărî pe împărat, numindu-l potrivnic al lui Dumnezeu, căci nici ziua aceea sfîntă nu o cinsteşte, avînd a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Împăratul, ascultînd-o, a poruncit ca să-l întoarcă pe Mihail de la foc, hotărînd arderea lui într-altă vreme. Iar către împărăteasă, întorcîndu-se, a zis: "Aceasta am făcut precum ai poruncit, o! femeie, ascultînd sfatul tău, însă tu degrabă vei vedea, ce se va face cu fiii noştri".

Aceasta a proorocit cel fărădelege pentru sineşi, chiar nevrînd, pentru că acum era lîngă uşă sfîrşitul său. Pe Mihail ferecîndu-l, l-a încredinţat spre pază unuia ce păzea palatul, cu numele Papie, iar cheia de la uşile celui ferecat a luat-o la el şi a petrecut în acea noapte fără somn, fiind întristat, căci se mîhnea duhul lui, neştiind ce va face.

Sculîndu-se, singur s-a dus la cel osîndit, să vadă dacă plînge şi se mîhneşte precum este obiceiul celor ce sînt osîndiţi la moarte. Deschizînd uşile cele închise în casa lui Papie a văzut un lucru de mirare. Mihail pe care nădăjduia a-l vedea nedormind, mîhnit şi întristat, pe acela l-a văzut odihnîndu-se cu somn adînc pe patul cel înalt şi frumos aşternut al lui Papie, iar pe acesta dormind pe pămîntul gol. Atunci împăratul s-a spăimîntat văzînd pe cel legat şi osîndit atît de cinstit şi fără întristare. După aceasta, s-a dus furios, ameninţînd că şi pe Papie îl va pierde alături de Mihail.

Simţînd aceasta una din slugile ce se odihneau acolo şi cunoscînd pe împărat, au deşteptat pe Mihail şi pe Papie şi le-au spus că a fost acolo împăratul şi că-i va pierde pe amîndoi; iar ei s-au înfricoşat. Apoi îndată a trimis Mihail pe un oarecare Teoctist - neoprindu-l la acesta Papie - către cei de un gînd cu dînsul, zicînd: "De nu veţi săvîrşi îndată lucrul ce v-aţi sfătuit cu noi, apoi de dimineaţă voi povesti totul împăratului şi vă voi descoperi pe fiecare în parte, ca nu numai eu singur să pier, ci şi voi". Înfricoşîndu-se acei tovarăşi ai lui de asemenea cuvinte şi adunîndu-se, cugetau cum ar izbăvi pe Mihail şi pe dînşii de nevoia şi de moartea ce sta asupra lor.

Fiind miezul nopţii, se începea în biserici obişnuita cîntare a privegherii la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, sfătuindu-se, au luat arme pe sub hainele lor şi, venind la porţile palatului împărătesc, au intrat împreună cu dînşii în biserică, ca şi cum ar merge la priveghere, cînd a venit şi împăratul în biserică şi stătea în strana cea dintîi, după cum îi era obiceiul şi începea singur cîntarea bisericească pentru că avea glas frumos.

Cîntîndu-se canonul şi apropiindu-se de cîntarea a şaptea, ucigaşii au zis încetişor între dînşii: "Ce stăm fără lucru, iată acum se va isprăvi cîntarea şi noi ce facem?" În acel timp a început împăratul a cînta cu glas mare: "Cu dragostea Domnului a toate, fiind cuprinşi tinerii..." şi, îndată unul din ostaşii aceia, scoţînd sabia de sub haină, a lovit pe împărat, dar a greşit, lovind pe un altul de lîngă el.

Împăratul, văzînd primejdia, a alergat în altar şi, luînd o cruce mai mare, se apăra în uşă, oprind loviturile săbiilor ce veneau asupra lui de la ostaşi. Atunci iată a alergat un ostaş mare şi înfricoşat, pe care văzîndu-l împăratul îl jura pe altarul lui Dumnezeu ca să nu-i facă rău; Iar acela a răspuns: "Acum nu este vremea jurămîntului, ci a uciderii" şi repezind sabia sa, l-a lovit tare, trecînd prin cruce. Astfel l-a rănit foarte rău, tăindu-i mîna şi rupînd chiar un braţ al crucii. Atunci şi ceilalţi ostaşi au început a-l tăia peste tot trupul şi căzînd la pămînt se tăvălea în sîngele său, abia suflînd. Unul din ostaşi văzîndu-l aşa, i-a tăiat capul şi aşa, ca o fiară înjunghiată, şi-a dat sufletul său, pe cînd se lumina de ziuă; fiind ucis în locul acela unde mai înainte a îndrăznit a arunca la pămînt icoana Mîntuitorului, scuipînd-o şi călcînd-o cu picioarele. Acest împărat a împărăţit şapte ani şi cinci luni, iar cu tirania sa s-a arătat mai tiran ca cei dinainte, marii prigonitori ai Bisericii. După ucidere, trupul lui a fost dus în mijlocul cetăţii spre batjocură şi a zăcut toată ziua neîngropat şi nimeni nu era căruia să-i fie jale de moartea sa, ci toată cetatea se bucura.

Se mai povesteşte şi aceasta, că în acel ceas, cînd a fost ucis acel ticălos hulitor de icoane, s-a auzit din cer un glas de bucurie, vestind multora moartea rău credinciosului împărat. Acel glas auzindu-l nişte corăbieri, au însemnat ceasul şi după aceea s-au înştiinţat dacă în acel ceas a pierit cel cu numele şi cu obiceiul de fiară, băutorul de sînge. Fiilor săi, li s-a făcut îndoit rău, decît ceea ce făcuse el fiilor împăratului Mihail Rangave, precum s-a zis mai sus. Deci şi pe cei patru feciori ai lui i-au castrat, adică pe Savatie, pe Vasile, care se numea şi Constantin, şi era orînduit la împărăţie, pe Grigorie şi pe Teodosie. Acesta din urmă, nerăbdînd durerea, a murit şi l-au îngropat împreună cu tatăl său. Iar Vasile care se mai numea şi Constantin, dintr-o durere ca aceea a muţit, apoi i-au surghiunit pe toţi împreună cu maica sa. Deci, omorînd pe Leon, în acelaşi ceas, alergînd ostaşii la Mihail, l-au luat, avînd încă fiarele la picioarele lui - căci cheia, precum s-a zis, era ascunsă de împăratul Leon - şi aşa l-au aşezat pe scaunul împărătesc, cu fiarele la picioare. Apoi, sfărîmînd fiarele şi făcîndu-se ziuă, l-a dus pe Mihail Travlos în biserica cea mare şi a fost încoronat împărat în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Dar acum este vremea a ne întoarce la povestirea ce ne stă înainte, despre Sfîntul Teodor şi Teofan fratele lui. Leon Armeanul a pierit cu sunet, iar Mihail, împărăţind după dînsul, s-au liberat toţi mărturisitorii lui Hristos de prin surghiunii şi fiecare fără frică s-a întors la ale sale. Pentru că Mihail, împăratul cel nou, deşi nu era drept-credincios, căci se ţinea de acelaşi eres al luptării contra sfintelor icoane, însă nu era rău cu cei credincioşi, ci lăsa pe fiecare să creadă după a sa voie. El era om neînvăţat în cuvîntul lui Dumnezeu şi nu lua seama cărţilor, ci se îndeletnicea numai cu grijile şi deşărtăciunile vieţii celei lumeşti. Fericitul Teodor, cu fratele său Teofan, după surghiun, nu s-au mai întors în Palestina, patria lor, ci au venit în Constantinopol, care era partea propovăduirii lor, şi, propovăduind dreapta-credinţă, pe mulţi îi întorcea de la eresul luptării contra icoanelor.

Era atunci în Constantinopol un vrăjitor, cu numele de Ioan, avînd multă trecere la împărat. Acesta era atins de acelaşi eres, purtînd îmbrăcăminte monahicească şi arătînd cu făţărnicie, chip de fapte bune, care, nu numai pe împărat, ci şi pe mulţi alţii i-a înşelat, cîţi îl ascultau şi se ţineau de sfatul lui cel viclean ca de un sfat drept. Mai pe urmă acest vrăjitor s-a suit şi la scaunul patriarhiei, după Teodot ereticul, dar şi el era eretic. Ioan nesuferind pe aceste două făclii ale dreptei credinţe, adică pe cuvioşii Teodor şi Teofan, care luminau toată cetatea Constantinopolului, i-a dus în temniţă. Apoi i-a chemat la întrebare şi punîndu-le multe întrebări, nu i-a biruit, ci i-a izgonit din cetate cu poruncă împărătească - pentru că acel vrăjitor era ca un dascăl împăratului şi cel dintîi sfătuitor - şi i-a trimis în surghiun, în latura ce se numea Sostenis. Dar, cuvioşilor mărturisitori era ţara cea străină era ca o patrie pentru Hristos, căci pretutindeni erau gata a pătimi pentru sfintele icoane ale lui Hristos.

După aceasta s-a sfîrşit şi împăratul Mihail, lăsînd în scaun pe fiul său Teofil, care, mai mult decît alţii, cu mai multă osîrdie lipindu-se de eresul luptării contra sfintelor icoane, iarăşi a ridicat prigoană asupra Bisericii. Deci iarăşi a început a se batjocori şi a se lepăda sfintele icoane; iarăşi s-au pregătit divanurile, judecăţile şi temniţele asupra celor drept-credincioşi şi iarăşi s-a înnoit tot felul de nedreaptă tiranie. Pentru că mulţi erau munciţi ca să se plece voinţei împărăteşti şi mulţi, înfricoşîndu-se de munci, s-au supus, deşi mai pe urmă s-au pocăit.

Atunci şi Sfîntul Teodor, împreună cu fratele său, au început a răbda noi pătimiri. Căci s-a făcut împăratului înştiinţare despre dînsul, că este tare întru mărturisirea sa şi nebiruit în cuvinte şi, precum el singur cinsteşte icoanele, aşa şi pe alţii îi învaţă a face. Apoi îndată, prin poruncă împărătească, s-a dus la întrebare fericitul Teodor, împreună cu alţi drept-credincioşi, înaintea eparhului cetăţii, care după multe întrebări, momiri şi îngroziri ale eparhului şi după ce nu l-a putut îndupleca, l-a dezbrăcat şi l-a bătut tare cu nişte bice groase, mai mult timp. Şi, încetînd de a-l mai bate muncitorii, stătea gol în divan cu totul însîngerat, în privirea îngerilor şi a oamenilor, împodobindu-se cu rănile cele primite pentru Hristos. Eparhul, socotind necuviincioasă această goliciune a lui, sfîntul a răspuns: "Eu sînt luptător şi am ieşit să mă lupt cu vrăjmaşul pentru icoana Domnului meu; iar obiceiul luptătorilor este a ieşi goi la luptă. Pentru aceea stau gata, că dacă pe cineva dintre credincioşi, care iau bătaie de la voi, îl voi vedea slăbind, îndată să pun trupul meu în locul aceluia spre bătăi şi să împlinesc neajungerea răbdării aceluia, cu însuşi trupul meu". O! bărbat tare! O! graiuri ale bărbatului celui curajos! O! osîrdie către Dumnezeu! După aceea iarăşi a fost trimis în surghiun cu fratele său, în Afusia. Dar cine va povesti pătimirile cele rele ce s-au întîmplat lor pe cale, legăturile, foamea, arşiţa soarelui, gerul nopţii, bîntuielile, pornirile asupră-le, chinuirea cea din toate zilele? Şi iarăşi, rănile, bătăile, pălmuirile, cine le va număra cu de-amănuntul? Destul este a spune că toate acestea, cu izgonirea cea îndelungată, le răbda cu mulţumire pentru Hristos.

După doi ani, prin porunca împăratului, iarăşi au fost aduşi la Constantinopol şi întrebaţi din nou de împărat, căci acesta voia foarte mult să-i înduplece şi să-i întoarcă la credinţa lui cea rea. Cît au răbdat în acea vreme se adevereşte din epistola lor cea scrisă mai pe urmă către Ioan, episcopul Cizicului, unde singur grăise despre ei astfel: "Cînd am fost duşi la palat şi intram pe uşi, mergînd înaintea noastră eparhul, s-a arătat nouă împăratul foarte înfricoşat, suflînd cu mînie, iar mulţimea celor ce stau înaintea lui ne-a înconjurat de pretutindeni. Şi, stînd de departe ne-am închinat împăratului, iar el cu glas cumplit şi cu cuvînt înfricoşat ne-a poruncit să ne apropiem de dînsul şi ne-a întrebat: "În ce latură v-aţi născut?" Noi am răspuns: "În părţile Moaviei". El a zis: "Pentru ce aţi venit aici?" Şi mai înainte, pînă a nu răspunde noi la aceasta, a poruncit să ne bată peste faţă, pălmuindu-ne aşa de greu, încît puţin a lipsit să nu cădem la pămînt. Eu, a zis Teodor, de nu m-aş fi apucat de haina celui ce mă bătea aş fi căzut pe aşternutul picioarelor împărăteşti, dar ţinîndu-mă de hainele lui, am primit lovituri, nemişcîndu-mă.

Încetînd de a ne mai bate ne-a întrebat împăratul: Pentru care pricină aţi venit aici? Iar noi, nerăsuflînd încă de dureri după lovituri, am tăcut, căutînd în jos. Iar el căutînd către eparhul, care era acolo, a zis cu cuvinte de ruşine, cu mare mînie şi cu glas aspru: "Ia-i pe dînşii de aici şi, însemnînd feţele lor, dă-i la doi saracini ca să-i ducă în ţinutul lor". Acolo, aproape, stătea un făcător de stihuri cu o hîrtie în mînă, pe care erau nişte stihuri pregătite asupra noastră. Acestuia i-a poruncit zicînd a le citi: Deşi nu sînt frumoase, însă nu băga seama. Acela a răspuns: Destule sînt şi acestea spre batjocura lor. Iar unul din cei ce stătea înainte, a zis: Nici nu sînt vrednici de stihuri mai bune. Şi s-au citit stihurile care erau alcătuite astfel:

Toţi care vin către acea cetate,

Unde picioarele lui Dumnezeu au stat

Dînd lumii uşurare,

Acolo şi aceştia s-au arătat

Vase prea rele ale rătăcirii.

Şi cînd au fost la multe păcate daţi,

Necredincioşi fiind, netrebnice mădulare,

Ca nişte tîlhari d-acolo s-au izgonit.

Iar ei către împărăteasca cetate de aici venind

N-au încetat rău a face pretutindeni.

Drept aceea cu semne feţele lor însemnînd,

I-au izgonit rău iarăşi pe cei răi şi de aici.

Aceste stihuri citindu-se a poruncit să ne ducă în divan - grăiau sfinţii despre ei - şi ieşind noi ne-a ajuns un om, poruncind a ne întoarce înapoi cu grabă; şi iarăşi ne-a pus înaintea împăratului. Împăratul, văzîndu-ne, a zis: Mi se pare că ducîndu-vă de aici, aţi grăit între voi: Ne-am bătut joc de împărat. Dar eu mai întîi îmi voi bate joc de voi şi după aceea vă voi libera. Acestea zicînd, a poruncit să ne dezbrace pe amîndoi. Mai întîi eu am fost bătut - grăieşte Teodor - ajutînd însuşi împăratul celor ce mă băteau şi neîncetat strigînd: Bateţi bine. Şi m-au bătut pe spate şi pe piept fără de cruţare şi milostivire. Iar eu fiind îndelung bătut, strigam: Nimic n-am greşit împărăţiei tale. Şi iarăşi ziceam: Doamne miluieşte! Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru! Apoi a bătut pe fratele meu care striga de asemenea: Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, care ai fugit în Egipt cu Fiul tău, caută spre mine cel muncit! Doamne, Doamne, Care izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul, nu depărta ajutorul Tău de la noi! Astfel bătîndu-ne pe noi cît au vrut, a poruncit să ne ducă în divan".

Acestea au scris însuşi vitejii pătimitori către episcopul Cizicului. După patru zile au fost aduşi înaintea eparhului, iar el, momindu-i, le-a zis: "Numai o dată împărtăşiţi-vă cu noi şi vă voi elibera, ca să mergeţi unde veţi vrea". Fericitul Teodor a zis, rîzînd: "Astfel grăieşti, domnule eparh, ca şi cum ar ruga cineva pe altul şi ar zice: Nimic nu cer de la tine, decît să-ţi tai capul numai o dată şi după aceea vei merge unde vei voi! Deci înţelege că celui ce voieşte a ne pleca către împărtăşirea voastră, mai lesne îi va fi a răsturna pămîntul şi cerul, încît pămîntul să fie sus şi cerul jos, decît să ne întoarcă pe noi de la dreapta noastră credinţă".

Atunci eparhul a poruncit ca să însemneze feţele lor. Iar ei încă arzînd de rănile care nu demult le primiseră şi de cumplite dureri fiind cuprinşi, i-a întins pe scînduri cu feţele în sus şi cu uneltele cele pregătite spre acea treabă au început a împunge frunţile lor şi obrajii, însemnînd stihurile cele scrise mai sus. Toată ziua au fost munciţi, pînă ce, apunînd soarele, au încetat de a mai împunge feţele lor. Plecînd de la eparh, însemnaţii pătimitori au zis: "Să ştiţi toţi cei ce auziţi că heruvimul care păzeşte raiul, cînd va vedea această scrisoare pe feţele noastre se va depărta şi arma cea de văpaie va da dosul, dîndu-ne slobodă intrarea în rai. Această muncă ce aţi pus asupra noastră, n-a fost din veac şi desăvîrşit se vor afla însemnările acestea în faţa lui Hristos şi se va porunci a se citi vouă acestea căci grăieşte: De vreme ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai mici, mie aţi făcut".

După această nouă şi fără de omenie muncă ce au răbdat pentru sfintele icoane, încă curgîndu-le sîngele, sfinţii au fost daţi în temniţă. Apoi, prin porunca mai sus pomenitului Ioan, vrăjitorul, care în vremea aceea era patriarh, iarăşi au fost trimişi în surghiun la Apamia Bitiniei. Şi a poruncit, că după ce vor muri acolo, să nu-i învrednicească îngropării omeneşti, ci ca pe nişte dobitoace să-i tîrască afară departe. Mergînd ei în surghiun, s-a întîmplat a trece pe lîngă ostrovul acela unde era surghiunit Sfîntul Metodie - care mai pe urmă a fost patriarh al Constantinopolului - în aceeaşi vreme şi care asemenea şedea închis într-o groapă pentru sfintele icoane, împreună cu doi tîlhari, fiind hrănit de un pescar. Deci din întîmplare s-au văzut cu acel pescar şi s-au înştiinţat de la dînsul despre toate cele pentru Sfîntul Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putinţă a se vedea cu dînsul, pentru că erau cumpliţi cei care îi duceau, a scris către dînsul, prin acelaşi pescar aceste stihuri:

Către cel viu şi mort care şade în groapă

Către cel pămîntesc care înconjură laturile de sus

cei ferecaţi;

Către cel ce poartă legături, scriu cei care au feţele însemnate.

Citind acestea Sfîntul Metodie şi, înştiinţîndu-se din spusele pescarului aceluia despre cuvioşii răbdători de chinuri, s-a mîngîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Cel ce i-a întărit în asemenea nevoinţe; şi a scris şi el către dînşii tot stihuri, astfel:

Pe cei scrişi sus în cartea neuitării;

Care amîndoi sînt însemnaţi în frunte;

Pe aceşti legaţi, cel ce-şi are viaţa îngropată mai

înainte de moarte, îi sărută legatul.

După aceea, cuvioşii, fiind duşi de ostaşi, au ajuns în Apamia, purtînd pe frunţile lor semnul credinţei în Hristos şi acolo au fost închişi în temniţă, unde Cuviosul Teodor, fiind plin de zile şi slăbind din multele bătăi şi osteneli, s-a odihnit întru Domnul, în ziua pomenirii Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan. Şi s-a dus la veşnica odihnă, lăsînd în legături trupul lui cel mult pătimitor pentru Hristos. Iar fratele lui cel după trup şi după duh, Cuviosul Teofan, plîngînd pentru despărţirea fratelui lui şi cîntînd cele de îngropare, l-a pus în raclă de lemn. Se povesteşte că, în vremea mutării Cuviosului Teodor, s-a întîmplat a fi acolo un stareţ oarecare, mare în fapte bune. Acesta a auzit din înălţime cîntare îngerească, care a fost adeverirea suirii lui la cer, împreună cu îngerii. Murind împăratul Teofil, s-a dăruit Bisericii pace, căci împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail, fiind dreptcredincioşi, au chemat pe toţi Sfinţii Părinţi din surghiun şi cu multe laude i-au fericit. Atunci, fiind liberat şi Sfîntul Teofan din temniţă, a venit la Constantinopol împreună cu ceilalţi, purtînd semnele biruinţei pe frunte asupra celor răucredincioşi şi era însemnat între Sfinţii Părinţi, ca un heruvim în mijlocul îngerilor. Deci, au fost aduse sfintele icoane prin biserici cu mare prăznuire, în duminica cea dintîi a Sfîntului şi Marelui Post, care s-a numit de atunci Duminica Ortodoxiei, în anul mîntuirii 842, la care fericitul Teofan a scris un canon preafrumos, pe care l-a şi cîntat. Apoi a fost ales mitropolit al cetăţii Niceea, prin punerea mîinilor Sfîntului patriarh Metodie, acela care mai înainte fusese închis în groapă.

Aşa a strălucit lumina dreptei-credinţe, iar întunericul eresului ei contra sfintelor icoane, care se începuse de o sută douăzeci de ani, de la răucredinciosul împărat Leon Isaurul, tulburînd şi întunecînd Biserica lui Dumnezeu, a fost izgonit de tot, cu darul lui Hristos. După cîtva timp, moaştele Cuviosului Teodor, mărturisitorul lui Hristos, au fost aduse din Apamia în Calcedon, dînd multe tămăduiri, în slava lui Hristos Dumnezeu, ca Cel ce este lăudat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Mucenic Stefan, Sfantul Cuvios Teodor

Sfantul Mucenic Stefan, Sfantul Cuvios Teodor

27 decembrie

Azi pomenim Pătimirea Sfantului Întaiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan precum si a Sfantului Teodor Marturisitorul şi a fratelui său, Cuviosul Teofan

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.