Sfintii Mucenici Achepsima, Iosif Preotul, Aitala Diaconul, Sfantul M.Mc. Gheorghe

Nou

3 noiembrie

Astazi pomenim: Pătimirea Sfinţilor Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul şi Aitala diaconul. Înnoirea bisericii din Lida a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe. Minunea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe şi despre saracinul care a avut o vedenie în biserica sa. Pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Achepsima, care a petrecut şaizeci de ani, luînd aminte la mîntuirea sa.

Detalii

In stoc

  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaNoiembrie
Ziua3

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul şi Aitala diaconul
(3 noiembrie)

În părţile Persiei, în cetatea ce se numeşte Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie şi pînă la bătrîneţe, a săvîrşit tot felul de fapte bune şi fără prihană şi-a păzit viaţa. Mai tîrziu, deşi avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile şi cu purtarea de grijă cu sîrguinţă, pentru turma cea încredinţată lui.

Dar mai multă nevoinţă a arătat aproape de sfîrşitul său, cînd a răbdat bărbăteşte pînă la sînge pentru Domnul său; pentru Care şi-a pus şi sufletul cu osîrdie, după grele şi îndelungate chinuri. Însă cu cîţiva ani înainte de nevoinţa sa cea mucenicească, a avut această proorocie pentru pătimirea sa:

Odată, şezînd în casă, un copil al său umplîndu-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap şi a zis: "Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!" Iar el, bucurîndu-se pentru acea proorocie, a zis: "Fie mie, o, fiule, după spusa ta!"

Lîngă Achepsima şedea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăţi din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zîmbit şi i-a zis acestuia: "Spune-mi, o, fiule, dacă ştii ceva şi despre mine!" Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: "Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcîndu-te către dînsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat". Şi s-a împlinit proorocia copilului pentru amîndoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.

Savorie, împăratul perşilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor din ţinutul său. Chiar în zilele mîntuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpînirii sale, ca să fie ucişi toţi cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulţime de creştini au fost ucişi de necredincioşi fără cruţare, prin sate şi prin cetăţi; căci slujitorii idoleşti şi vrăjitorii se sălbăticeau mai vîrtos asupra lor şi cu sîrguinţă căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case şi de prin locurile cele ascunse şi îi omorau prin cumplite munci. Iar alţii, din cei credincioşi, se predau singuri în mîinile păgînilor şi cu osîrdie îşi vărsau sîngele.

Deci mulţi din cei ce erau în palatele împărăteşti au fost ucişi pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis şi Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos şi mărturisitor al preasfîntului Său nume. Înştiinţîndu-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dînsul; şi a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii şi învăţătorii credinţei creştine să-i caute spre a fi omorîţi.

Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor şi fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sîrguinţă, căutînd pe episcopii şi pe preoţii creştini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins şi Sfîntul Achepsima, episcopul. Iar cînd îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: "Porunceşte ceva pentru casa ta!" Iar el, arătînd cu mîna spre casă, a zis: "De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus".

Iar pe cînd se afla în cetatea Avril şi fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfîntul Achepsima: "Cine eşti tu?" Iar Sfîntul, cu mare glas, a mărturisit că este creştin. Atunci Adrax a zis către dînsul: "Oare adevărate sînt cele spuse despre tine, că nu asculţi porunca împărătească şi că propovăduieşti un singur Dumnezeu?" Iar Sfîntul a răspuns fără temere: "Toate cele ce ai auzit despre noi sînt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască şi să creadă în El, împreună cu mine".

Şi a zis Adrax: "Noi am auzit de tine, că eşti mai înţelept decît alţii, dar acum vedem că, cu nimic nu eşti mai înţelept decît copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotriveşti poruncii împăratului şi să nu te închini prea luminatului soare şi focului, cărora însuşi împăratul se închină?" Iar Sfîntul a răspuns: "Şi împăratul vostru şi voi împreună cu dînsul aţi înnebunit, căci, lăsînd pe Ziditorul, vă închinaţi făpturii!"

Atunci Adrax a spus cu mînie: "O, bătrîn mincinos! Ne numeşti nebuni pe noi, care cinstim şi ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază şi le luminează? Tu eşti nebun cu adevărat şi dacă nu te vei supune poruncii împărăteşti, apoi bătrîneţile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mîinile noastre".

Iar Sfîntul a spus: "Să se astupe necurata ta gură care huleşte pe Dumnezeul meu. O, păgînule, cu ameninţarea ta voieşti a mă înspăimînta, ca să mă depărtezi de la părinteştile aşezăminte, cu care m-am învăţat din tinereţe şi în care am ajuns la cărunteţe? Deşi te lauzi cu mîndrie că nu mă vor izbăvi bătrîneţile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mîinile voastre, să ştii însă că nici eu nu voi schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puţine zile, să fiu liber din mîinile voastre? Mai degrabă şi fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obşte a morţii. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu rîdă cineva de bătrîneţile mele şi să nu socotească cineva că mai mult iubesc viaţa decît pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atîtea bunătăţi cereşti, pentru viaţa aceasta atît de scurtă".

Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfîntul gol pe pămînt şi să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Şi atît de mult a fost bătut peste tot trupul, încît şi pămîntul s-a înroşit de sîngele lui. După îndelunga bătaie, iarăşi punîndu-l chinuitorul înaintea sa, a zis: "Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mîinile mele?"

Sfîntul a răspuns: "O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul şi pămîntul şi poate să mă scoată din mîinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdînd pînă la sfîrşit, să dobîndesc cununa vieţii. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pămînt şi cenuşă, de ce fel de chin şi moarte eşti vrednic? Cu adevărat eşti vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci". Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuţit cu mînie şi a poruncit să-l lege pe Sfîntul cu lanţuri grele şi să-l închidă în temniţă.

A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea şaptezeci de ani. Asemenea şi Aitala diaconul, amîndoi bărbaţi drepţi şi sfinţi, a căror rîvnă după Dumnezeu era ca rîvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită şi cuvîntul lor ca o sabie ascuţită de amîndouă părţile, tăind necredinţa. Aceştia au fost aduşi înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutînd asupra lor cu mîndrie şi cu ochi groaznici, a zis: "O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurînd pe poporul cel prost, îl înşelaţi cu învăţăturile voastre cele nedrepte?" Preotul a răspuns: "Noi nu înşelăm poporul, ci de la înşelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn şi Ziditor al soarelui şi al focului şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută; şi nu este nedreaptă învăţătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept".

Vrăjitorul a zis: "Care învăţătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ţine împăratul şi toţi voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proşti, cei lepădaţi, cei săraci şi de nimic, precum sînteţi şi voi?" Răspuns-a preotul: "Cu adevărat, noi sîntem oameni proşti şi lepădaţi numai în lumea aceasta; căci nu în bogăţia cea vătămătoare de suflet şi în mîndria vieţii, ci în sărăcia şi smerenia noastră binevoieşte a ne ţine Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulţi dintre noi se fac de bunăvoie săraci şi smeriţi, împărţindu-şi averile lor în mîinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strîngerea bogăţiei, apoi, lucrînd cu mîinile noastre, ne-am fi îmbogăţit mai mult decît tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănînci ostenelile cele străine şi răpeşti averile altora, nedreptăţind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură şi să ajutăm şi pe fraţii cei neputincioşi. Căci ştim că este anevoioasă calea bogaţilor în împărăţia cerului şi cei ce vor să se îmbogăţească lesne cad în ispite".

Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: "Lasă minciuna la o parte şi te închină focului şi soarelui!" Preotul a răspuns: "Să nu nădăjduieşti niciodată că mă vei vedea făcînd voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul şi soarele, nici nu mă voi închina zidirii". Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfîntul Iosif, să-l întindă pe pămînt şi cu beţe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuţiţi ca spinii, să-l bată pînă cînd toată pielea lui se va jupui şi carnea va cădea de pe oase. Iar Sfîntul, fiind cu totul însîngerat, a strigat: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sîngele meu de păcatele mele". Iar după îndelungată bătaie, Sfîntul a fost legat cu două lanţuri de fier şi aruncat în temniţă lîngă Sfîntul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre uşurinţa durerilor lor, mîngîindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.

Preotul Iosif, fiind aruncat în temniţă, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutînd vrăjitorul, a zis: "Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare şi gusta-vei din sîngele jertfelor, ca să te izbăveşti de nevoia ce-ţi stă asupra sau vei rămîne aspru şi neplecat ca şi ceilalţi?" Iar Sfîntul diacon a răspuns: "Lucrul acesta este al necuratelor tale cărunteţe, ca să bei sînge şi, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atît de orbit cu ochii sufleteşti, precum eşti tu, şi nu voi cinsti făptura mai mult decît pe Făcătorul".

Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mîinile lui sub genunchi şi să-i pună un lemn mare prin legătura mîinilor şi şase ostaşi să sară peste dînsul, călcîndu-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruţare. Deci sărind peste dînsul ostaşii, i s-au desfăcut încheieturile şi, bătîndu-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdînd cu vitejie, a zis către vrăjitor: "Te veseleşti, chinuitorule, văzînd trup omenesc sfîşiat, precum se veseleşte cîinele sau corbul cînd vede stîrvul şi aşteaptă să se sature dintr-însul. Însă să ştii, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea". Iar vrăjitorul, mai mult mîniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfînt şi mai tare, pînă cînd i s-au sfărîmat oasele şi i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetînd a-l bate, l-au dus în temniţă; dar nu putea nici să păşească, din cauza rănilor celor cumplite şi, aducîndu-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.

După ce au trecut cinci zile, sfinţii au fost aduşi din temniţă la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau păgînii perşi. Acolo, domnul vrăjitorilor, stînd la judecată, a zis către sfinţi: "Spuneţi-mi degrabă, veţi rămîne încă în nebunia voastră sau, schimbîndu-vă spre lucrul cel bun, veţi fi una cu noi?" Sfinţii au răspuns: "Spre ştiinţă să-ţi fie ţie, judecătorule, că în gîndul pe care l-am avut din început, în acela şi acum sîntem şi pînă în sfîrşit tot în el vom petrece; şi nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu şi Domn a toate ştim şi mărturisim şi Lui Unuia credem şi ne închinăm".

Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frînghii pe sub mîini, asemenea şi coapsele şi fluierele picioarelor, şi să pună un lemn prin frînghii pe care să-l învîrtească; şi astfel, cu acele frînghii, să-i strîngă pe ei. Aceasta făcîndu-se, s-a dat sfinţilor cumplită chinuire şi durere, încît li se sfărîmau oasele, de auzeau şi cei ce stăteau departe de acea privelişte cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dînşii: "Vă mai împotriviţi voii împărăteşti?" Dar ei răspundeau: "Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu". Şi aşa au fost chinuiţi sfinţii de la al treilea ceas pînă la al şaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă, dar sfinţii nu puteau să meargă, de aceea au fost duşi ca nişte saci şi aruncaţi acolo unde au fost şi mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dînşii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.

Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniţă trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame şi de sete şi de putrezirea rănilor, răbdînd durere fără de măsură, încît chiar şi străjerii se umileau văzînd nevoia lor şi de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo uşurare oarecare, avînd groază de domn; doar în taină, cîte unul dintre dînşii le dădea uneori cîte o bucată de pîine sau puţină apă; şi aşa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.

După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perşilor şi împreună cu dînsul a venit cel mai mare domn peste toţi vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înştiinţat despre Sfinţii Mucenici Achepsima, Iosif şi Aitala, care erau în temniţă, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa şi, cînd au ieşit sfinţii din temniţă, erau ca nişte trestii clătinate de vînt, aşa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiţi cu foame şi cu sete, se uscaseră ca fînul ce cade de vînt. Deci, neputînd să meargă singuri, au fost aduşi de alţii la Ardasabor domnul; şi aveau sfinţii o înfăţişare minunată, căci era chipul lor ca al morţilor celor ce zac în morminte, cu ochii duşi în fundul capului şi oasele acoperite numai cu piele.

Văzîndu-i, domnul a zis: "Creştini sînteţi?" Sfinţii au răspuns: "Da, sîntem creştini, credem în Dumnezeul cel viu şi ne închinăm Lui". Iar domnul a zis: "Vedeţi în ce nevoie v-a adus credinţa voastră, în ce fel de strîmtorare şi scîrbă? Căci din cauza chinurilor şi a legării îndelungate aţi pierdut înfăţişarea omului celui viu şi arătaţi ca morţii cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinaţi-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veţi asculta, apoi cu cumplită moarte veţi muri". Iar sfinţii toţi cu o gură se lepădau de păgînătate şi mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci şi toată făptura a zidit-o; şi se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.

După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întîi treizeci de ostaşi să-l bată pe Sfîntul Achepsima cu curele crude pe spate şi pe pîntece; iar vrăjitorul striga: "Supune-te poruncii împăratului şi vei fi viu!" Dar Sfîntul, pînă cînd îi era cu putinţă, răspundea: "Eu voia Domnului meu mă sîrguiesc a o sfîrşi cu toată tăria pe care am luat-o de la Dînsul". Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfîntul lui cap şi s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutîndu-l pe cap, a zis: "Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!" Iar trupul Sfîntului, ducîndu-l în drum, l-au aruncat spre mîncare cîinilor iar straja stătea departe, pîndind ca să nu-l fure creştinii. Dar după trei zile, ducîndu-se străjerii undeva, au luat creştinii acea comoară de mult preţ şi au îngropat-o cu cinste.

După uciderea Sfîntului Achepsima, cu porunca ighemonului a fost bătut Sfîntul preot Iosif. Iar ostaşii strigau: "Viu vei fi, dacă te vei supune dorinţei împăratului!" Şi striga şi Sfîntul: "Unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El, în Care trăim şi ne mişcăm şi sîntem. Acestuia credem şi pe Acesta Îl cinstim; iar de porunca împăratului nu ţinem seama!" Deci fiind el bătut îndelung, a slăbit şi s-a făcut ca un mort. Şi socotind toţi că a murit, l-au scos afară şi l-au aruncat în tîrg. Apoi, văzîndu-l că încă sufla, l-au luat şi l-au aruncat în temniţă.

Iar după chinuirea Sfîntului Iosif, domnul a început a grăi către Sfîntul diacon Aitala: "Iată viaţa şi moartea, cinstea şi ocara stau înaintea ochilor tăi; deci nu-ţi alege ţie pe cel mai prost lucru, lăsînd pe cel mai bun, şi nu merge pe acea cale pe care au mers cei doi nebuni, care au primit chin vrednic după faptele lor. Tu ascultă sfatul meu, ca să te învredniceşti de mare cinste şi să primeşti daruri din mîinile împărăteşti. Iar de nu mă vei asculta, apoi singur vei fi vinovat de pierzania ta". Iar sfîntul diacon a răspuns: "Mare ruşine ar fi pentru mine înaintea cerului şi a pămîntului, dacă n-aş călători pe aceeaşi cale, pe care au mers înaintea mea părinţii mei. Căci dacă aceia, fiind bătrîni cu anii şi neputincioşi cu trupul, aşa de bărbăteşte au pătimit, apoi eu, care sînt mai tînăr cu anii şi mai tare cu trupul, cum m-aş teme de aceste chinuri vremelnice? Nu mă tem de moarte, pentru Hristos, Cel ce a murit pentru mine; nu voiesc pentru viaţa cea vremelnică a pierde pe cea veşnică; nu voi vinde dreapta mea credinţă pentru darurile şi cinstea voastră".

Atunci tiranul a zis cu mînie către cei ce stăteau înainte: "Luaţi-l şi bateţi-l mai tare decît pe cei dintîi!" Iar Sfîntul a zis: "Cîine rău şi necurat! Aceste chinuri numai pe cei împuţinaţi la suflet îi înfricoşează, iar nu pe cei ce sînt bărbaţi tari şi ale căror suflete s-au aprins cu rîvna lui Hristos".

Deci au început a bate mult pe Sfîntul Aitala, iar domnul, mirîndu-se, grăia către ai săi: "Ce este aceasta, că toţi creştinii nu iau în seamă viaţa aceasta iar moartea o doresc ca pe o viaţă fericită?" Şi cei ce stăteau înaintea lui au zis: "Au de la părinţii lor o învăţătură dată, care zice că este o altă lume, mai bună decît aceasta; şi ei, crezînd învăţăturii aceleia, nu iau în seamă această lume, nădăjduind spre cea mai bună. Deci, pentru aceea, cu a lor voie îşi aleg moartea". Astfel stînd domnul de vorbă cu ai săi multe ceasuri, Sfîntul în acea vreme căpăta răni fără număr.

După aceea, domnul arătîndu-se ca şi cum ar fi milostiv, a poruncit să înceteze a-l mai bate şi a zis către Sfîntul: "Supune-te voinţei împăratului şi vei fi sănătos, căci sînt la noi doctori care pot vindeca degrabă toate rănile!" Sfîntul a răspuns: "Chiar de aţi fi putut cu un cuvînt să mă vindecaţi de răni, tot nu m-aş fi supus fărădelegii voastre". Iar domnul a zis: "Ispitindu-te am zis acestea, căci, chiar de te-ai fi supus, cu neputinţă îţi este a fi sănătos după nişte răni ca acestea atît de mari, care numai cu moartea se tămăduiesc. Deci, fii spre pildă tuturor creştinilor, ca să nu mai îndrăznească a se împotrivi voinţei împăratului şi să necinstească pe boierii lor".

Sfîntul a răspuns: "Judecătorule fărădelege, deşi totdeauna grăieşti minciuni, acum, nevrînd, ai spus adevărul, că sînt pildă de bărbăţie şi mărime de suflet tuturor creştinilor. Căci mulţi dintre credincioşi, uitîndu-se la mine ca la un chip viu şi văzînd marea mea pătimire pentru Hristos, se vor umple de rîvnă după Domnul Dumnezeul nostru şi vor răbda pentru El nişte chinuri ca acestea".

Domnul, mirîndu-se de răbdarea şi bărbăţia lui, căutînd spre un prieten al său iubit, care stătea înainte, cu numele Adesh, şi care era din cetatea ce se numea Avril, a zis către dînsul: "Pe aceşti doi creştini, pe Iosif şi pe Aitala, să-i iei în cetatea ta şi fă ca ei să fie ucişi cu pietre de creştini. Căci pentru aceea n-am voit să-i tai cu sabia, pentru ca învăţătorii creştini să-şi primească sfîrşitul din mîinile creştinilor".

Iar Adesh i-a pus pe ei pe dobitoace, ca pe nişte snopi sau lemne neînsufleţite, căci nu puteau nici să umble, nici să şadă, fiindcă mădularele lor erau slăbite de chinurile cele fără de număr şi s-a dus cu dînşii către cetatea sa. Dar pe cale, cînd era nevoie de a se odihni sau de a înnopta, atunci îi lua de pe dobitoace ca pe nişte trupuri moarte şi îi punea pe pămînt, căci nu puteau să-şi mişte nici mîinile, nici picioarele, fiind zdrobiţi în bătăi. Şi dacă cineva de milă ar fi voit a le da lor mîncare sau puţină apă, trebuia să le pună cu mîna în gură. Apoi iarăşi ridicîndu-i pe ei de la pămînt, îi punea pe dobitoace şi, legîndu-i, îi ducea ca pe nişte morţi.

Deci ajungînd la cetatea Arvil, i-a aruncat într-o temniţă necurată şi nu lăsa pe nimeni dintre creştini să meargă la dînşii şi să aibă vreo purtare de grijă pentru ei. Aşa că putreziseră rănile foarte tare şi curgea dintr-însele sînge şi nu era cine să li le lege, sau să-i întoarcă pe altă parte sau să le potolească setea cu vreun pahar de apă rece. Aşa pătimeau sfinţii pentru Dumnezeu.

Pe atunci era în cetatea aceea o femeie credincioasă şi sfîntă, pe numele Sinandulia, care-i hrănea în taină pe cei ce pătimeau pentru Hristos în temniţe. Aceea, aflînd despre Iosif şi Aitala, cum că sînt în temniţă, a venit cu slugile sale noaptea şi, dînd mult aur paznicilor, a intrat în temniţă şi i-a aflat pe sfinţi vii, negrăind nimic, numai suflînd încă puţin. Deci a rugat pe străjeri ca să-i dea voie să-i ia puţină vreme în casa sa, făgăduind ca mai înainte de a se face ziuă să-i aducă iarăşi în temniţă. Straja i-a dat voie, iar ea, luîndu-i pe dînşii, i-a dus în casa sa care nu era departe de temniţa aceea şi, punîndu-i pe pat, le-a spălat rănile şi le-a şters sîngele cu o pînză curată, pe cînd trupul său şi l-a uns cu sîngele lor; le-a uns apoi trupurile cu mir de mare preţ şi le-a legat rănile de la mîinile şi picioarele cele zdrobite şi plîngea pentru dînşii.

Uşurîndu-se puţin durerea lor, Iosif şi-a venit în fire şi, privind la femeia aceea credincioasă care plîngea şi se tînguia lîngă el cu amar, a început a grăi către dînsa: "Facerea ta de bine pe care ne-ai arătat-o nouă, o, sfîntă femeie, este bineprimită la Dumnezeu şi nouă, celor ce pătimim pentru Dînsul. Dar a te tîngui cu aşa amar pentru noi nu este cu cuviinţă, căci este departe această tînguire de credinţa noastră şi de nădejdea cea adevărată şi creştinească". Iar femeia a răspuns: "Eu mă bucur că Hristos v-a dat vouă atîta bărbăţie încît răbdaţi chinurile cele mai cumplite; dar şi mai mult m-aş fi bucurat dacă v-aş fi văzut săvîrşind pătimirea pînă la sfîrşit; a plînge este omeneşte, pornind din milă". Sfîntul Iosif a zis către dînsa: "Însă nu se cuvine să plîngi pentru noi, căci ştii că toate necazurile pe care le suferim pentru Hristos mijlocesc veşnica veselie". Apoi, începînd a se lumina de ziuă, îndată sfinţii au fost aduşi în temniţă.

Trecînd şase luni, sfinţilor li se tămăduiră puţin rănile şi puteau să stea pe picioare şi să umble puţin; şi numai mîinile Sfîntului Aitala erau ca nişte moaşte. Atunci Adesh, cel ce-i luase de la Ardasabor spre ucidere, a fost scos din stăpînirea sa, iar în locul lui a venit alt judecător, mai cumplit decît cel dintîi, cu numele Zvrot. Pe acesta, cînd a intrat în cetate, şi pe cînd se aduceau jertfe în capiştea zeului lor, adică cel al focului, popii l-au vestit despre Sfinţii mucenici Iosif şi Aitala, zicînd: "Sînt în temniţă doi învăţători creştini, care au fost chinuiţi mai înainte de Ardasabor, iar după aceea au fost aduşi aici, ca să fie ucişi cu pietre de către creştini. Dar de vreme ce nu puteau să umble din cauza rănilor, nu i-am scos spre ucidere, ci am aşteptat să se tămăduiască, sperînd să-i înduplecăm către a noastră credinţă.

Judecătorul, auzind aceasta, îndată a poruncit să-i aducă înaintea sa şi, vorbind mult cu dînşii, cu îmbunări şi cu îngroziri îi silea să se închine focului şi să guste din jertfe. Dar, văzînd că nu sporeşte nimic cu acestea, a poruncit mai întîi să-l spînzure gol pe Sfîntul Iosif, cu capul în jos, şi să-l bată cu vine de bou. Şi, fiind bătut tare, rănile ce se tămăduiseră puţin, iarăşi s-au înnoit şi sîngele curgea ca dintr-un izvor. Iar unul dintre vrăjitorii ce stăteau acolo s-a apropiat de sfînt şi i-a zis cu blîndeţe: "Omule, dacă te ruşinezi de popor a intra înaintea tuturor în capiştea zeului nostru şi a jertfi cu noi, apoi făgăduieşte în taină a face aceasta, şi vei fi slobod de chinuri". Dar Sfîntul a strigat cu mare glas: "Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul rugăciunea mea". Şi a fost bătut trei ceasuri; după aceea, chinuitorul a poruncit ca, dezlegîndu-l, să-l ducă în temniţă, căci iarăşi nu putea merge pe picioare, din cauza rănilor ce i se înnoiseră.

Sfîntul Iosif fiind dezlegat şi dus la temniţă, în locul lui au spînzurat pe Sfîntul Aitala, care, asemenea, a fost bătut îndelung, fără cruţare. Iar el neîncetat striga: "Sînt creştin!" Apoi, dezlegîndu-l şi pe Sfîntul Aitala, au spînzurat în locul lui pe un om oarecare ce era de credinţa cea rătăcită a maniheilor, care, de asemenea, mărturisea înaintea tuturor credinţa cea nedreaptă şi defăima pe perşi pentru păgînătatea lor. Deci, spînzurîndu-l şi pe acela, au început a-l bate; iar el răbda la început bătăile dar, cînd au început a-l bate mai aspru, a strigat cu glas tare, blestemînd pe manihei şi, lepădîndu-se de credinţa lui, a făgăduit că se va închina zeilor persani.

Sfîntul Aitala fiind acolo şi auzind acestea, îl batjocorea pe el şi zicea: "Abia ai gustat chinul, şi te-ai lepădat de credinţa maniheică. Bine este cuvîntat Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne întăreşte pe noi în toate chinurile cele cumplite şi ne învredniceşte să fim nebiruiţi şi neclintiţi întru dreapta noastră credinţă".

Acestea auzindu-le judecătorul, s-a mîniat asupra Sfîntului şi a poruncit ca iarăşi să-l bată cu nuiele de trandafir ghimpoase. Şi atît de mult a fost bătut, încît se părea că a murit şi, ducîndu- l afară, l-au aşezat ca pe un mort. Iar unul din vrăjitori văzînd trupul gol zăcînd, din firea lui aplecat spre milă, l-a acoperit cu pînză curată; care lucru, văzînd unii din prietenii lui, i-au spus judecătorului; şi, prinzîndu-l pe acela, l-au bătut fără milă. Astfel i-au răsplătit lui cei nemilostivi pentru mila ce avusese. Iar pe Sfîntul Aitala, simţindu-l că încă mai sufla, tîrîndu-l de picioare, l-au dus în temniţă.

După cîtăva vreme, iarăşi au fost aduşi sfinţii din temniţă înaintea judecătorului, care le-a zis: "Miluiţi-vă, oameni, gustaţi din sîngele jertfelor şi veţi fi slobozi de chinuri!" Iar ei, într-un glas, au zis: "Nu se cuvine omului să bea sînge; numai cîinilor ce sînt mîncători de mortăciuni! Dar tu, de vreme ce, deşi eşti om cu firea, eşti cîine cu năravul, lătrînd asupra lui Dumnezeu Cel ce te-a zidit pe tine, poţi bea sînge ca un cîine şi te satură de el!"

Judecătorul mîniindu-se, iarăşi a poruncit să-i bată. Însă cei ce-i stăteau înainte, umilindu-se, au zis: "Măcar din jertfele cele fierte gustaţi, în loc de sînge, ca să vă sloboziţi din chinuri". Sfinţii au răspuns: "Nu ni se cuvine nouă a spurca cu ceva credinţa noastră cea fără de prihană". După aceasta, judecătorul cu sfetnicii săi au rostit asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă: să fie ucişi cu pietre de către creştini.

Sfîntul Iosif a zis: "Voiesc a spune ceva în taină judecătorului". Şi îndată a alergat către dînsul judecătorul, crezînd că are să se învoiască la păgînătatea lor. Deci slugile, l-au ridicat de la pămînt şi judecătorul s-a plecat către dînsul. Iar Sfîntul, umplîndu-se de mîhnire, l-a scuipat în faţă, zicînd: "O, fără de ruşine şi fără de omenie eşti; nu te ruşinezi a năvăli aşa cumplit asupra firii omeneşti şi a-ţi revărsa mînia asupra celor ce abia mai suflă?"

Atunci judecătorul, ruşinat, s-a întors la locul său şi a trimis îndată mulţime de slugi prin casele creştinilor să-i aducă cu sila la divan, ca să-l ucidă cu pietre pe Sfîntul Iosif. Apoi, ducîndu-l pe el puţin mai departe de divan, la loc mai larg, au săpat o groapă şi l-au pus într-însa, căci nu putea să stea. După aceea, i-au legat mîinile la spate şi i-au aşezat pe creştini de jur împrejur, cu sila punîndu-le pietre în mîini şi poruncindu-le să arunce cu ele asupra Sfîntului şi să-l ucidă, ceea ce au şi făcut, chiar fără voie.

Tot atunci a fost adusă şi fericita Sinandulia şi, silită fiind să arunce cu pietre asupra Sfîntului, ea a strigat: "Din veac nu s-a auzit aşa ceva, ca să silească cineva pe femeie să-şi ridice mîna asupra bărbaţilor celor sfinţi, precum faceţi voi, care în loc să vă luptaţi împotriva vrăjmaşilor, aţi pornit război împotriva noastră, iar patria care este în pace o umpleţi de sînge şi de crime". Dar păgînii au bătut o ţepuşă într-o trestie lungă şi i-au dat-o ca să împungă cu ea de departe pe sfînt. Însă ea a zis: "Mai bine mi-aş înfinge mie această suliţă în inimă, decît să mă ating de sfîntul şi nevinovatul lui trup".

Deci, au aruncat împrejurul Sfîntului mulţime de pietre, încît numai capul i se vedea. Iar unul dintre păgîni, ridicînd un pietroi, l-a înălţat deasupra Sfîntului şi l-a lovit cu el în cap, încît i l-a zdrobit; şi astfel bunul nevoitor şi-a dat duhul în mîinile Domnului.

Apoi a pus străji să păzească trupul Sfîntului Mucenic ca pe o comoară, ca să nu fie furat de cei credincioşi. Iar în a patra zi a fost un cutremur mare şi tunete şi fulgere; apoi, căzînd foc din cer, i-a ars pe străjeri şi pietrele s-au risipit ca praful. După aceea, încetînd cutremurul, tunetele şi fulgerele, a venit poporul la locul unde era trupul Sfîntului împroşcat cu pietre şi a aflat pietrele risipite, iar trupul Sfîntului nu l-au mai găsit, căci Domnul, cu judecăţile Sale, l-a dus în loc neştiut.

Iar Sfîntul Aitala, diaconul, a fost dus într-un sat ce se numea Patrias, şi, de asemenea, a fost ucis cu pietre de creştini, care au fost siliţi să facă aceasta. Iar noaptea, călugării, care vieţuiau aproape, au luat în taină sfîntul lui trup şi l-au îngropat cu cinste. Apoi în locul acela, unde a fost ucis Sfîntul Aitala, cu puterea lui Dumnezeu a crescut un copac de mirsină, care tămăduia tot felul de boli. Şi a fost acolo copacul peste cinci ani, tămăduind neputinţele tuturor celor ce alergau la el; care lucru, văzîndu-l păgînii, s-au înveninat şi l-au tăiat din rădăcină. După aceea, mulţi ani, cei vrednici vedeau în locul acela o lumină cerească strălucind, şi îngeri cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu, Care preamăreşte pe Sfinţii Săi. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi întru cele înalte şi împreună cu îngerii să cîntăm slavă lui Dumnezeu în veci. Amin.

 

Înnoirea bisericii din Lida a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe
(3 noiembrie)

Slăvitul Gheorghe, marele mărturisitor al lui Hristos, s-a născut pe vremea lui Diocleţian, din tată capadocian şi maică palestiniancă. Şi dobîndind creştere minunată, avînd fire bună şi rădăcină cinstită şi sfîntă - căci părinţii lui din vechi strămoşi erau cu ales neam şi cu bună credinţă -, s-a făcut prea viteaz şi strălucit în războaie. Pentru acest lucru a fost cinstit de Diocleţian ca tribun vestit, cu rangul de numerie, încă pe cînd era tînăr; după aceea, pentru bărbăţia lui cea covîrşitoare, a fost înaintat comit, tăinuindu-se pînă atunci şi necunoscînd nimeni că era creştin.

Împlinind douăzeci de ani, a rămas orfan de tată, care şi-a pierdut viaţa în luptele dreptei credinţe. Iar Sfîntul, plecînd cu maica sa din Capadocia, a trecut în Palestina, de unde era ea, şi unde avea multe lucruri de moştenit. Şi fiindcă s-a întîmplat a muri şi maica sa în acea vreme, i-a rămas multă avuţie, din care, luînd avere cu sine destulă, s-a dus la Diocleţian, poftind să ia mai mare stăpînire decît cea dintîi. Dar, văzîndu-i pe păgîni că au atîta ură asupra creştinilor, a hotărît mai întîi să-şi împartă averile sale pe care le avea cu sine la săraci, apoi să declare înaintea lui Diocleţian şi la tot sfatul şi divanul că este creştin, care lucru l-a şi făcut degrabă. Deci, împărţind la săraci averile ce avea şi dînd libertate robilor săi şi făcînd aşezămînt şi rînduială pentru averile rămase în Palestina, în ziua a treia - cînd se ţinea sfatul stăpînitorilor de prin toată împărăţia romanilor ca să scoată din mijlocul lor pe creştini -, a venit singur în mijlocul divanului şi al sfatului unde se afla Diocleţian.

Propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi-a dat la iveală buna credinţă. Pentru aceasta, fiind prins, a fost supus la tot felul de chinuri cumplite, căci a fost împuns cu suliţa în pîntece, a fost pus pe o roată, bătut cu vine de bou de multe ori, aruncat într-o groapă plină cu var; dar fiind păzit nevătămat de toate, prin darul lui Dumnezeu, a atras către credinţa cea în Hristos pe împărăteasa Alexandra, femeia lui Diocleţian; şi, afară de dînsa, a creştinat şi pe un oarecare Glicherie şi pe altul, cu numele Atanasie. Apoi a înviat pe un om din morţi şi nenumărată mulţime de oameni a adus la credinţa lui Hristos, făcînd felurite minuni numai cu chemarea Domnului.

Deci, făcînd el acestea, a fost închis în temniţă după porunca lui Diocleţian şi legat cu lanţuri de fier. Dar în acea noapte i s-a arătat în vedenie Hristos, binevestindu-i bunătăţile care-l aşteaptă pe dînsul. Şi, deşteptîndu-se, a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a rugat pe păzitorul temniţei să dea voie slujitorului obişnuit să vină la dînsul.

Făcînd păzitorul temniţei după voia lui, a intrat robul său care stătea afară de temniţă, şi Sfîntul i-a arătat scrisorile cele aducătoare aminte ale sale, adică diata (testamentul) pe care o scrisese mai înainte. Robul, văzînd pe stăpînul său în legături, închinîndu-se lui, zăcea jos la pămînt plîngînd. Dar Sfîntul, ridicîndu-l, îl îndemna să fie cu inimă bună. După aceea, i-a spus lui vedenia şi i-a poruncit cu tot dinadinsul ca, după moartea sa, să-i ia trupul şi diata pe care o făcuse mai înainte de a fi prins şi să le ducă în casa patriei sale, care era în Palestina, şi să se aibă frică de Dumnezeu. Apoi să nu îndrăznească să nu facă vreuna din cîte sînt scrise în diată. Deci, fiindcă el a făgăduit şi s-a învoit a face toate cîte i-a poruncit, a luat binecuvîntare şi iertare şi s-a dus de la Sfîntul.

A doua zi, Sfîntul Gheorghe, fiind adus iarăşi la cercetare şi neplecîndu-se lui Apolon, ci mai vîrtos zdrobind cu rugăciunea şi sfărîmînd pe idolii care erau în capişte, i s-a tăiat capul. Dar robul său, luînd prea cinstit trupul sfîntului împreună cu diata lui, s-a dus în Palestina, unde, împreună cu alţi creştini, cu multă cinste şi evlavie au îngropat sfîntul şi mucenicescul trup. Apoi a săvîrşit, ca un rob recunoscător şi mulţumitor, toate cîte îi poruncise Sfîntul.

După aceasta, n-a trecut multă vreme şi a strălucit dreapta credinţă. Căci, luînd domnia împăratul Constantin, de-a pururea pomenitul şi marele împărat întocmai cu apostolii, aceia care iubeau dreapta credinţă au dobîndit libertate. Iar cei ce iubeau pe mucenicul, i-au zidit Sfîntului o biserică mare şi prea frumoasă în Lida. Apoi, ridicînd mult pătimitul şi sfîntul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, şi aducîndu-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină şi de mai multă arătare; şi, printr-însul a făcut înnoire bisericii aceleia, care era din nou zidită de dînşii, fiind atunci ziua a treia a lunii noiembrie; iar moaştele lui erau ca nişte izvoare de-a pururea curgătoare, cu daruri de minuni celor care se închină lui cu credinţă.

Astfel preamăreşte Dumnezeu pe cei ce-L preamăresc pe Dînsul. Deci, de atunci, Biserica lui Dumnezeu a luat obiceiul ca în fiecare an, în aceeaşi zi, să prăznuiască aducerea moaştelor Sfîntului Mucenic, întru slava şi lauda lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi a însuşi marelui mărturisitor Gheorghe. Amin.

 

Povestire despre minunea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe şi despre saracinul care a avut o vedenie în biserica sa
(3 noiembrie)

Amira al Siriei a trimis pe nepotul său în cetatea Diopoli, pe care saracinii o numesc Rempli, ca să cerceteze oarecare pricini ce avea acolo. În cetatea aceea este o biserică minunată a Sfîntului Gheorghe, pe care văzînd-o de departe saracinul acela, a poruncit slugilor să-i ducă lucrurile sale în catehumena bisericii, că acolo vrea să poposească. Apoi a poruncit să ducă şi cele douăsprezece cămile ale lui în biserică, să se odihnească. Preoţii bisericii îl rugau să nu facă acest lucru necuviincios şi neplăcut lui Dumnezeu. Iar el, înfricoşîndu-i, a poruncit să le ducă. Dar cum au intrat cămilele în biserică, o, minune! au căzut toate jos şi au murit. Văzînd nepotul lui Amira semnul acesta, s-a mirat de puterea cea mare a Sfîntului Gheorghe şi a poruncit să scoată cămilele afară din biserică.

A doua zi s-a dus preotul să slujească Sfînta Liturghie şi saracinul privea din catehumenă să vadă ce are să facă. Iar iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, i-a deschis ochii minţii lui şi i-a arătat înfricoşata minune ce urmează:

În vremea cînd preotul săvîrşea dumnezeieştile Taine, saracinul a văzut cum preotul a înjunghiat un copil mic şi foarte frumos, apoi sîngele lui l-a turnat într-un pahar sfinţit, iar trupul l-a tăiat şi l-a pus într-un discos sfinţit; şi, cînd s-a isprăvit chinonicul (cîntarea de la sfîrşitul Liturghiei), a văzut saracinul pe preot că a tăiat trupul pruncului bucăţele şi împărtăşea poporul cu cărnurile şi cu sîngele pruncului şi se minuna foarte.

După ce a săvîrşit preotul dumnezeiasca Liturghie, a luat prescurile cele mai bune şi le-a dus în dar saracinului, care l-a întrebat: "Ce sînt acestea?" Iar preotul a răspuns: "Acestea sînt din prescurile pe care le slujim noi în Biserica noastră". Atunci saracinul i-a zis cu mînie: "Dintru acestea ai slujit tu liturghie astăzi? Au nu te-am văzut eu că ai înjunghiat fără de milă un prunc mic şi prea frumos şi sîngele lui l-ai turnat în pahar, iar trupul lui l-ai tăiat bucăţele şi l-ai pus pe discos şi le-ai împărţit poporului? Toate acestea pe care le-ai făcut tu, necuratule şi ucigaşule, au nu le-am văzut eu?"

Acestea auzindu-le preotul, s-a cutremurat şi, căzînd la picioarele saracinului, a zis: "Slăvit să fie Domnul nostru, Care te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, a vedea o înfricoşătoare minune ca aceasta. Din aceasta eu cred că tu eşti mare om înaintea lui Dumnezeu şi că El vrea să te aibă numărat printre cei mîntuiţi".

Saracinul, rămînînd uimit de cuvintele preotului, a zis: "Oare prescurile acestea sînt chipul celor ce am văzut eu?" Preotul a răspuns: "Aşa, domnul meu, aşa sînt şi aşa le credem; cum că pîinea şi vinul pe care le aducem la Liturghia noastră sînt Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea aceasta pînă acum eu nu m-am învrednicit niciodată s-o am, căci sînt păcătos, ci văd înaintea mea numai pîine şi vin. Însă, de vreme ce Domnul Dumnezeul meu te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, să vezi o taină ca aceasta, cred că eşti mare om; căci Părinţii cei mari ai Bisericii noastre, ca oameni prea vrednici vedeau această minunată taină".

Saracinul, auzind acestea şi minunîndu-se foarte, s-a plecat jos şi s-a gîndit mult timp. După aceea, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn şi-a venit în sine şi, poruncind slugilor lui să iasă afară, a zis preotului: "Precum văd şi precum deplin mă încredinţez, credinţa creştinilor este adevărată; şi, vai mie! că mi-am petrecut viaţa cu minciună şi deşertăciune în credinţa saracinilor cea cu adevărat păgînă. Dar de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca să mă mîntuiesc, botează-mă, ca să slujesc măcar de acum înainte lui Dumnezeu cu conştiinţă curată!"

Preotul i-a răspuns: "Nu îndrăznesc, domnul meu, să te botez, căci unchiul tău este împărat şi, aflînd de aceasta, mă va ucide şi pe mine şi va strica şi bisericile noastre. Dar dacă voieşti, pleacă în taină de aici şi du-te la patriarhul Ierusalimului, fără să te cunoască, şi el te va boteza".

Saracinul, auzind acestea, a găsit o haină de păr şi, îmbrăcîndu-se cu dînsa, într-o noapte a fugit pe ascuns şi s-a dus la Ierusalim la patriarh, fără să fie cunoscut; şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat să-l boteze.

Dacă s-a botezat, după a opta zi a zis către patriarh: "Cu darul lui Dumnezeu m-am făcut creştin; deci ce se cade să fac, ca să mă mîntuiesc?" Patriarhul i-a răspuns: "Dacă voieşti să te mîntuieşti, du-te la Muntele Sinai, unde se află monahi cucernici şi îmbunătăţiţi, fă-te monah şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu".

El s-a dus la Muntele Sinai şi, făcîndu-se monah, a petrecut acolo trei ani; şi deprinzîndu-se cu toate faptele creştineşti de la monahii aceia, a ajuns în mari sporiri ale faptelor bune. După aceea, a rugat pe egumen să-i dea voie să se ducă la Rempli şi, luînd binecuvîntare, s-a dus acolo. Intrînd în Biserica Sfîntului Gheorghe, l-a întîmpinat preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care am spus mai înainte şi, arătîndu-i-se lui cine este, i-a zis: "Iată că, cu dumnezeiescul dar şi prin rugăciunile tale cele bine primite, m-am făcut creştin şi monah, însă am mare dorinţă să văd pe Domnul Iisus Hristos. Pentru aceea te rog cu căldură, să mă înveţi ce se cade să fac ca să-mi împlinesc dorinţa".

Atunci preotul, slăvind pe Dumnezeu, i-a zis: "Du-te la Amira, unchiul tău, şi înaintea lui şi a tuturor saracinilor, mărturiseşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, Făcător a toată zidirea; cum că S-a făcut om şi a făcut preaslăvite minuni în lume şi S-a răstignit, S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi cu slavă S-a înălţat la ceruri. Deci, făcînd asta cu îndrăzneală, vei vedea pe Domnul".

Atunci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecîndu-se dumnezeieştilor cuvinte ale cucernicului preot, a plecat îndată şi s-a dus la locul unde era unchiul său; iar noaptea, suindu-se în minaretul geamiei lor, a început a striga: "Alergaţi aici, o, saracini, că am să vă spun vouă cuvînt!"

Aceia, auzind aceasta, au alergat cu făclii şi, aflînd pe monahul acela, l-au întrebat ce are să le spună. Monahul le-a zis: "Ce-mi daţi să vă spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?" Aceia au răspuns: "Dacă ne vei spune aceasta, îţi vom da bani cîţi vei voi".

Monahul a zis: "Duceţi-mă la Amira, ca să-i spun!" Atunci, numaidecît l-au dus la Amira cu bucurie, zicînd: "Monahul acesta ştie unde este nepotul tău". Amira l-a întrebat de-l ştie cu adevărat. Monahul a răspuns: "Da, cu adevărat ştiu, căci eu însumi sînt; însă acum sînt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-o Dumnezeire, şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Pururea Fecioara Maria şi a făcut mari minuni în lume, apoi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi S-a înălţat la Cer, apoi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi va să vină iarăşi, să judece viii şi morţii".

Acestea auzindu-le Amira, unchiul său şi, spăimîntîndu-se, a zis: "Ce ai pătimit, ticălosule, de ţi-ai lăsat casa, bogăţiile şi slava ta şi umbli aşa defăimat ca un cerşetor? Nu te întorci la credinţa ta, să mărturiseşti prooroc pe Mohamed şi să vii iarăşi în starea ta cea dintîi?" Iar monahul a răspuns: "Eu cîte bunătăţi aveam atunci cînd eram saracin, erau toate de partea diavolului. Iar aceste haine de păr pe care le port acum sînt lauda mea, bogăţia mea şi arvună a slavei ce am să dobîndesc pentru credinţa cea adevărată a Hristosului meu; iar pe Mohamed, care v-a amăgit pe voi, îl defăimez şi credinţa în el o urăsc şi de la dînsa mă întorc şi o anatemizez".

Cu toate acestea, lui Amira fiindu-i milă de dînsul, a zis saracinilor care se aflau acolo: "El şi-a pierdut mintea şi nu ştie ce zice; scoateţi-l afară şi izgoniţi-l!" Iar aceia au zis: "Pe acela care a anatemizat pe proorocul nostru şi credinţa noastră şi care este vrednic de cumplită moarte îl slobozeşti? Apoi şi noi ne lepădăm credinţa noastră şi ne facem creştini!"

Atunci Amira, temîndu-se de dînşii să nu facă vreo răscoală asupra lui, le-a dat libertate să facă cu dînsul orice vor voi. Iar ei, scrîşnind din dinţi, au răpit pe fericitul monah şi, scoţîndu-l afară din cetate, au aruncat cu pietre în el, dar el chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi aşa s-a săvîrşit de-a pururea pomenitul, întru bună mărturisire; şi, mergînd cu îndrăzneală către Domnul, pe Care L-a dorit, a luat cununa mărturisirii.

Pentru aceea, în fiecare noapte s-a arătat multă vreme o stea strălucitoare deasupra grămezii de pietre şi lumina toată partea aceea, care lucru văzîndu-l saracinii, se minunau. Trecînd vreme multă, Amira a dat voie creştinilor care, scoţînd sfintele moaşte ale mărturisitorului din grămada de pietre - o minune! -, le-au aflat întregi şi nestricate, avînd multă bună mireasmă. Pe care moaşte cu evlavie sărutîndu-le, le-au îngropat cu laude şi cu cîntări de psalmi, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin.

 

Alţi sfinţi pomeniţi la 3 noiembrie

Tot în această zi mai facem pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Achepsima, care a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mare şi care, închizîndu-se într-o colibă mică, a petrecut şaizeci de ani, luînd aminte la mîntuirea sa. Mîncarea lui era linte cu apă. După aceea a fost scos din colibă şi, cu sila, ales arhiereu. Apoi şi-a dat duhul său lui Dumnezeu în pace adîncă.

Tot în această zi mai facem pomenirea Sfinţilor Mucenici ostaşi Attic, Agapie, Eudoxie, Carterie, Istucarie, Pactobie, Nictopolion şi a celor împreună cu dînşii, care, pe vremea lui Decius împăratul, suferind de la Marcel Duxul multe chinuri pentru Hristos, s-au săvîrşit prin foc.

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfintii Mucenici Achepsima, Iosif Preotul, Aitala Diaconul, Sfantul M.Mc. Gheorghe

Sfintii Mucenici Achepsima, Iosif Preotul, Aitala Diaconul, Sfantul M.Mc. Gheorghe

3 noiembrie

Astazi pomenim: Pătimirea Sfinţilor Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul şi Aitala diaconul. Înnoirea bisericii din Lida a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe. Minunea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe şi despre saracinul care a avut o vedenie în biserica sa. Pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Achepsima, care a petrecut şaizeci de ani, luînd aminte la mîntuirea sa.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.