Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

Nou

13 noiembrie

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfantul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Detalii

In stoc

  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaNoiembrie
Ziua13

Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului
(13 noiembrie)

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergînd la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covîrşit cu înţelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dînsul, şi pe alţi mulţi.

Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimîntat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: "De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca". Şi îndată Antimie a strigat, zicînd: "Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan".

Acestea zicînd, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!" Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţîndu-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.

Episcopul, înştiinţîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înţelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecînd cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mîndria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună şi avînd aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amîndoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înţelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:

"O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii". Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rînduială trei ani.

După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mînăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mînăstire. Isihie, fiind bătrîn şi desăvîrşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.

Într-o noapte, nedormind el şi rugîndu-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: "Doi bărbaţi luminaţi, coborîndu-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dînşii ţinea o hîrtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînşii, s-a temut şi s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Dar Ioan a zis către dînşii: "Cine sînteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns: "Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curăţenia inimii tale; căci sîntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos".

Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-şi mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: "Primeşte hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adîncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru".

Apoi, întinzînd şi celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: "Primeşte aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat".

Fericitul Ioan, iarăşi plecîndu-şi genunchii, s-a închinat lor, zicînd: "Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decît toţi oamenii?" Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mîna dreaptă şi l-au ridicat, zicînd: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu".

Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dînşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvînt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţîndu-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.

Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dînd multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutîndu-le şi cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: "Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a răspuns: "Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci".

Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învăţîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.

Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: "Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti". Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzînd fraţii, se minunau şi ziceau: "Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfînt vieţuieşte într-însul".

O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Şi aşezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: "Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor şi nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire".

Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: "Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul". Şi ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.

În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfîşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mînca.

Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, şi s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.

Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflînd o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încît acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.

Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvîrşit în Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: "Dimineaţă să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor". În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfîntului Ioan, pe cînd îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dînsul hirotonia.

Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întîmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrşind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dînd fraţilor binecuvîntare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tînguiau de despărţirea de Ioan.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încît toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: "Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului".

Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mîntuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînşii cel dintîi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încît toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin tîrguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.

Cînd ştia poporul că Ioan are cuvînt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mîini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorîtor de miere.

Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvînt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultîndu-l şi cele grăite neînţelegîndu-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dînsul: "Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!"

Atunci a zis mulţimea poporului: "Deşi o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit". Din acea vreme şi pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sîrguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dînsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.

Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor - după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.

După aceea a zis femeia către bărbatul său: "Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea".

Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.

Ieşind la dînşii episcopul împreună cu Ioan au zis: "Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfînta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul". Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.

Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicînd că este vrăjitor şi fermecător.

Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărîmînd capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfîntului Ioan.

După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrşit. Şi a fost căutat cu sîrguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan - pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.

Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrînd a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.

De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţînd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.

Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.

Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.

Atunci a venit împăratul şi cu dînsul toţi domnii şi boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvîntîndu-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.

Apoi îi zicea: "Să ştii că nu mă voi ruşina, cînd va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui".

Astfel învăţa pe toţi stăpînitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvîntul său de învăţătură cu care toţi s-au mîngîiat, ascultîndu-l.

Pe cînd el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoşat, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.

Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mîntuirii.

În Fenicia a dărîmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.

Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rînduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţîndu-i şi mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urît de cei răi.

Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi avînd viaţă curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toţi clericii de faţă: "Nu poţi, stăpîne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag".

Zicînd astfel, mulţi s-au întărîtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încît mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul şi să audă învăţătura lui.

Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mînie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său şi uitînd de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul şi iarăşi l-a primit la sine.

Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericeşti, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stînd şi nevoindu-se.

Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzîndu-se cu post şi înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.

Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: "Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?" Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.

Cînd s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitîndu-se prin crăpătura uşii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut şezînd şi scriind. Iar un om bătrîn şi foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încît nu era cu putinţă cuiva să intre.

Deci, Proclu a aşteptat pînă ce va ieşi omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: "Stăpîne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?" Sfîntul a răspuns: "N-a fost nimeni la mine". Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrîn şi cinstit şoptindu-i la ureche cînd scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.

Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: "Acest chip era acela care l-am văzut". Atunci, cunoscînd Ioan că însuşi pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzînd la pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sîrguinţă de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strîmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să vieţuiască după aşezămîntul legii, ci şi de la stăpînitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sînt în nişte asemenea păcate.

Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.

Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osîndeau la moarte, să fugă la biserică - precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.

Evtropie, stricînd acel aşezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.

Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: "Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească".

Acest cuvînt prinzîndu-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel cîte puţin întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.

Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvîrşind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: "Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?"

Împăratul a răspuns: "Adevărat, aşa este". Iar Ioan a zis: "Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mîhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate".

Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.

După cîtăva vreme, arienii avînd iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locaşul lor şi cîntînd ereticeştile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înştiinţîndu-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.

Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părţile au căzut cîţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.

Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă - pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: "Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine".

Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezînd cu împăratul, a început Gaina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: "Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puşi de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îţi sînt deschise".

Iar Gaina a zis: "Dar eu sînt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele şi punîndu-mi sufletul pentru împărat".

Ioan i-a răspuns: "Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gîndi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rînduială erai cînd vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decît alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, avînd aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească".

De nişte cuvinte ca acestea ruşinîndu-se Gaina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblînzită mînie.

Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat şi, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.

După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată - cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.

Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.

Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţînd, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustraţi.

Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul şi făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.

Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.

În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.

Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: "Ştii cîtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cît aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum".

Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l ruga cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.

După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa - căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.

Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.

Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte şi a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: "După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui".

La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: "Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gîndeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia".

Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie şi cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.

În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.

Iar ea, neavînd atîta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.

Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va cîştiga aur mult.

Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.

Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plîngînd şi văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dînsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie şi, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:

"Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor".

Pavlichie a răspuns: "Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dînsa!"

Sfîntul a zis către dînsul: "Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum". Şi astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.

Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: "Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie". Ioan a răspuns trimişilor: "Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa". Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: "Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur".

Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă uşă şi ţinînd sabia în mîinile sale şi nu-i lăsa să intre.

Ostaşii, văzînd îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.

Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mînia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:

"Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult".

Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte şi, oftînd greu, a zis către cei trimişi:

"Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plîng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sînt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.

Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicînd: Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.

Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cîndva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastră să se mînie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.

Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mînie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mîntuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sîrguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dînsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dînsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mînie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mînia pe oameni decît pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos".

Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicînd Sfîntul celor trimişi, i-a slobozit pe dînşii cu pace. Iar ei, întorcîndu-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mînie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.

După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfîntul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marsa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.

Toţi pismătăreţii Sfîntului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dînsul. Deci au trimis mai întîi în Antiohia, cercetînd că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfîntului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfîntul Ioan din scaun, avînd ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vîrtos, şi-a cîştigat ajutor pe satana.

Apoi pricina izgonirii Sfîntului Ioan s-a început astfel.

Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvîntul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrîn, optzeci de ani avînd de la naşterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfîntul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrînd să scoată din slujbă fără de vină pe Petru şi să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru şi vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.

Deci, Teofil a început a se mînia asupra lui Isidor şi mai întîi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină şi asupra lui Isidor, ca şi pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine şi să îmbrace pe cei goi, pe orfani şi pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, ca nu cumva să ia aurul şi să-l cheltuiască la zidiri de piatră.

Isidor, luînd aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înştiinţat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia şi, nespunîndu-i lui, i-a cheltuit spre trebuinţa săracilor, s-a mîniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint...

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

13 noiembrie

Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfantul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.