Sfantul Ier Porfirie, Sf Mc Sebastian, Sf Mc Fotida, Sf Mc Fota, Sf Mc Fotinia

Nou

26 februarie 

Sfîntul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinţi bogaţi, care, lăsînd casa tatălui său, fraţii şi bogăţia şi fiind de 25 de ani, a mers mai întîi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-şi îmbrăcămintea monahicească şi viaţa cea pustnicească.

Detalii

In stoc

  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2

25,00 lei

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Porfirie, Episcopul Gazei
(26 februarie)
(Scrisă de diaconul Marcu, ucenicul său)

Gaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moştenire fiilor lui Israil, din seminţia Iuda; apoi a fost stăpînită de filisteni. De la dînsa luase odată Samson, pe umeri, porţile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgînătatea închinătorilor la idoli, deşi se întrupase Hristos Dumnezeul nostru şi era luminată în parte cu sfînta credinţă de Sfinţii Apostoli şi cu propovăduirea episcopilor care au fost după dînşii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idoleşti, închinîndu-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum şi Venerei şi altor necuraţi zei elini. De multe ori s-a vărsat într-însa sînge creştinesc, mai ales în vremea urîtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toţi preoţii şi călugării şi pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioşii. O tiranie şi păgînatate ca aceasta se săvîrşea în cetatea Gazei care avea într-însa atît popor, încît nimeni nu putea s-o cureţe şi s-o lumineze desăvîrşit cu sfînta credinţă, pînă la Sfîntul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvîntul. Acesta a întărit-o desăvîrşit, pe toţi idolii i-a sfărîmat şi a ridicat biserică în mijlocul cetăţii şi a cîştigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de faţă.

Sfîntul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinţi bogaţi, care, lăsînd casa tatălui său, fraţii şi bogăţia şi fiind de 25 de ani, a mers mai întîi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-şi îmbrăcămintea monahicească şi viaţa cea pustnicească. După aceea, petrecînd cu sfinţii părinţi în schit cinci ani, a mers la Ierusalim şi, închinîndu-se făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormîntului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurîndu-le, s-a dus în părţile Iordanului şi într-o peşteră mare sălăşluindu-se, vieţuia după Dumnezeu cu post şi cu rugăciune neîncetată. Acolo vieţuind cinci ani, a căzut în boală şi a rugat pe unul din cunoscuţi să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav şi neputînd să meargă singur. Iar la Ierusalim închinîndu-se în toate zilele, deşi bolnav, înconjura sfintele locuri şi cînd nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se tîra pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfînta biserică a Învierii lui Hristos şi la Sfînta Cruce.

Văzîndu-l un monah tînăr, anume Marcu - care mai pe urmă a fost scriitorul vieţii sale -, ostenindu-se astfel în boala sa în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu şi a fost trimis de dînsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între fraţii cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinţi, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducîndu-se, a împărţit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vîndut-o pentru trei mii de galbeni. Şi i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele şi argintul pe toate le-a adus Marcu cu credinţă lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luîndu-le, le-a împărţit îndată săracilor şi mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.

În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: "Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav şi, neputînd răbda, am mers şi m-am culcat lîngă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mîntuitorul nostru pironit pe Cruce şi era spînzurat un tîlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicînd: "Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta". Iar Mîntuitorul a zis către tîlhar: "Pogoară-te de pe cruce şi-l vindecă de durerile trupeşti, precum şi Eu te-am vindecat de cele sufleteşti". Iar tîlharul, pogorîndu-se de pe cruce la mine, m-a cuprins şi m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pămînt, zicîndu-mi: "Vino la Mîntuitorul!". Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorît de pe cruce, grăind cu mine: "Primeşte lemnul acesta şi-l păzeşte". Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos şi venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca şi cum n-aş fi fost niciodată bolnav".

După aceasta, netrecînd mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului şi i s-a încredinţat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Aşa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dîndu-i Crucea să o păzească.

Cuviosul Porfirie, vieţuind în rînduiala preoţiei trei ani, episcopul cetăţii Gaza, care se numea Enea, a murit; şi au mers cei credincioşi din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugîndu-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvîntul şi cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulţi în cetate şi toţi mai marii cetăţii aceleia erau păgîni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Şi i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viaţă făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfinţitul Ilarie, patriarhul Ierusa-limului, rugîndu-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemînd pe Porfirie şi arătîndu-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.

Deci, Cuviosul Porfirie mai întîi s-a îndoit, apoi a zis: "Voia Domnului să fie". Şi ieşind de la patriarh a zis ucenicului său: "Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri şi lemnului celui de viaţă făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curînd, decît numai după mulţi ani". Zis-a ucenicul: "Pentru ce grăieşti aşa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămînă". Răspuns-a sfîntul: "În noaptea trecută am văzut pe Mîntuitorul zicînd către mine: "Dă-mi Mie visteria - adică lemnul Crucii - pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoţesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luînd-o pe ea, să o împodobeşti, ca să-şi uite sărăcia cea dintîi; căci, deşi este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te fereşti ca avînd-o pe ea şi rînduind casa, să nu cîştigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci şi pe Mine mă vei mînia şi pe dînsa o vei mîhni, pentru că neprimite sînt ei unele ca acestea, însă să nădăjduieşti şi să nu te împuţinezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ţie, chiar de nu te vei aştepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte şi mă tem ca nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulţime de păcate".

Acestea zicîndu-le către ucenic, a mers şi s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viaţă lemn al cinstitei Cruci, vărsînd multe lacrimi, şi, încuindu-l în sicriu, a mers şi a dat cheile prea sfinţitului patriarh. Apoi, luînd de la dînsul binecuvîntare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu şi cu un alt tînăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni şi, tămăduindu-l, îl avea ca slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie şi l-a silit prea sfinţitul mitropolit Ioan, chiar nevrînd, să primească sfinţirea ca episcop al cetăţii Gaza.

Deci plîngea cuviosul mult şi era nemîngîiat, zicînd că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; şi hirotonisindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii şi cu oamenii din Gaza, a cărui venire o aşteptau satele cele ce erau în jurul Gazei. Însă popoarele păgîne, adunîndu-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a aşternut-o toată cu spini săpînd gropi şi ducînd mulţime de gunoi, au făcut fum mare şi necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creştini şi din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creştinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie şi osteneală, ferindu-se de gropi, de spini şi de fum, ostenindu-se toată ziua, şi au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creştinească şi aceea mică; pentru că şi creştini nu erau mulţi iar temple idoleşti mulţime, încît erau şi pe uliţe idoli, iar în mijlocul cetăţii era un templu mare şi frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseţa toată cetatea prin mărimea sa, cu înălţimea şi cu prea frumoasa zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luîndu-şi scaunul său, a paşte turma cea mică a lui Hristos care era acolo.

În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întîmplat de nu era ploaie, ci secetă mare şi foamete, încît ziceau toţi necuraţii cetăţeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mîniat zeii şi au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunîndu-se toţi închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut şapte zile, rugîndu-se şi cîntîndu-i laude; apoi, ieşind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunîndu-se toţi creştinii cu femeile şi copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atîtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfîntul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune şi să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toţi îi supăra foametea, dar răbdau şi defăimare şi ocări de la păgîni, pentru acest necaz.

Sfîntul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvîrşind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergînd înainte cu Sfînta Cruce; şi au ieşit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credinţă. De acolo, cu cîntări de laude au mers la biserica Sfîntului Timotei, unde erau moaştele altor sfinţi mucenici; şi aşa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porţile cetăţii încuiate cu tărie; pentru că păgînii, închinătorii de idoli, văzînd că ieşiră creştinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, şi au stat înaintea porţilor două ceasuri şi nu le-au deschis.

Dumnezeu, însă, văzînd răbdarea şi lacrimile robilor săi şi ascultînd rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vînt dinspre miază-zi, precum cîndva pe vremea lui Ilie proorocul, şi a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerînd şi tunînd şi, apunînd soarele, a căzut ploaie foarte mare.

Unii din elini, văzînd o minume ca aceasta, au deschis cetatea şi unindu-se cu creştinii strigau: "Hristos este unicul Dumnezeu adevărat", şi toţi intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfîntul semn şi învăţătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Şi era numărul bărbaţilor 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi şi a treia zi, încît a adăpat pămîntul din destul şi s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintîi, încă 127. Apoi tot în acelaşi an au venit încă 105 şi, primind toţi Sfîntul Botez, se sîrguiau în sfînta credinţă.

Ceilalţi închinători de idoli nu încetau a duşmăni pe Sfîntul Porfirie şi a supăra pe creştini; căci venind ighemonul în cetate cîteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creştini, dîndu-i mulţime de aur; aşa că în toate zilele îi chinuiau pe creştini la lucrările cetăţii, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfîntul Porfirie, văzînd nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mîhnea foarte şi neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua şi noaptea, ca pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cunoaşterii adevărului.

După aceea, Varuh, sluga sfîntului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuinţa aceasta: "Un oarecare închinător de idoli locuia pămîntul bisericesc şi era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănînd-o, se împotrivea lui Varuh şi se făcu gîlceavă între dînşii. Atunci, strîngîndu-se ceilalţi închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu beţele pînă la moarte şi, crezîndu-l mort, l-au scos afară din sat şi l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul şi alţi doi creştini, trecînd pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcînd ca mort, neputînd nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-şi mişte mîinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul şi, luîndu-l, l-au dus în cetate. Dar văzînd închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau şi au început a-i bate, zicîndu-le; "De ce faceţi o urîciune ca aceasta, aducînd mortul în cetate - deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morţi să-i scoată la îngropare afară din cetate - şi luîndu-l pe Varuh, l-au legat de picioare şi-l tîrau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergînd, a spus Sfîntului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sîrguinţă cu ceilalţi fraţi şi, ajungînd la cei ce-l tîrau, îi ruga să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărît şi pe episcop. Apoi s-a adunat mulţime de popor, care văzînd răbdarea şi smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărîtorilor lui, a început a se gîlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; şi s-a făcut între dînşii gîlceavă, căci punîndu-şi mîinile unul pe altul se băteau şi era tulburare mare.

Iar sfîntul episcop cu creştinii, luînd pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind tîrziu, şi, văzînd că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui şi toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dînsul. Apoi bolnavul a deschis ochii şi a vorbit, cerînd apă de băut; apoi a început a vorbi spunînd tot ce s-a întîmplat. A doua zi veniră mai-marii cetăţii la biserică cu mulţime de popor şi au zis: "Pentru ce aţi adus pe mort în cetate, împotriva legii părinteşti?" Şi a ieşit la dînşii sfîntul episcop Porfirie, cu toţi cei ce erau cu dînsul; aceştia, văzîndu-l pe episcop, au început a-l ocărî şi a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalţi care erau cu dînsul, au început a-i bate. Şi îndată fericitul Varuh, luînd putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca şi cum niciodată nu bolise, şi, luînd un ciomag mare, a început a bate şi a prigoni pe poporul cel păgîn şi gîlcevitor. Iar ei, văzîndu-l viu, s-au spăimîntat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morţi; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniţi, au fugit, călcîndu-se unul pe altul; şi i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică pînă la capiştea lui Marnas; apoi din acea vreme toţi păgînii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întîlni cu dînsul. Iar Sfîntul Porfirie, mulţumind lui Dumnezeu de acea grabnică şi neaşteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate şi de puterea trupească atît de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotonisit pe Varuh diacon şi împreună cu el şi pe Marcu.

Văzînd arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creştinilor de către necredincioşi, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugîndu-l să poruncească să se strice capiştile idoleşti din Gaza. Apoi a scris şi prea sfinţitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerînd ajutor şi mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiştile idoleşti din Gaza, ca să nu se săvîrşească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvîrşească porunca împărătească, luînd multe ajutoare şi mulţi ostaşi din Azot şi din Ascalon. Apoi, arătînd gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idoleşti şi le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetăţii. Iar păgînii, adunînd mulţime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugîndu-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetăţii, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decît pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărîmînd idolii într-însele. Şi s-a dus iubitorul acela de aur, ca şi cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creştin, iar înăuntru era plin de necredinţă elinească şi ajuta elinilor. Iar păgînii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas şi nu încetau a face creştinilor supărare.

În acea vreme s-a întîmplat un lucru minunat, care a adus la credinţă nu puţini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiţi cetăţeni şi soţie a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; şi se înmulţeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi şi mai cumplit. Deci, aducîndu-se multe femei fermecătoare şi vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute şi s-a muncit astfel şapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl şi mama ei şi toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe şi săvîrşeau rugi în templul lui Marnas, pentru dînsa, cerînd ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală şi mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toţi deznădăjduiau şi, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru dînsa şi gîndind la sfîrşitul ei. Era între dînşii o bătrînă creştină. Aceea, alergînd la biserică, se ruga cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Şi văzînd-o Sfîntul episcop Porfirie plîngînd, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzînd la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate şi îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăşi la bolnavă, învăţînd-o ce să facă şi ce să zică.

Deci mergînd bătrîna în casa bolnavei, a strîns toate rudeniile celei bolnave, pe părinţi şi pe bărbat, şi a zis către dînşii: "Este aici un doctor bun şi iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veţi da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?" Auzind acestea, părinţii au zis: "De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie şi sănătoasă pe fiica cea iubită". La fel zicea şi bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viaţa şi sănătatea soţiei lui. Grăit-a către dînşii bătrîna: "Ridicaţi-vă mîinile voastre spre înălţime şi vă întăriţi cuvîntul cu jurămînt, ca să fie credincioasă făgăduinţa voastră că nu veţi defăima pe doctorul acela". Iar ei, cu osîrdie şi cu lacrimi ridicîndu-şi mîinile, au zis: "În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viaţă şi veselie va fi nouă fără dînsa?".

Acestea auzindu-le bătrîna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: "Marele arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El şi vie vei fi!" Şi femeia suspinînd, îndată şi-a dat rodul său şi i s-a uşurat durerea. Apoi toţi cei ce erau acolo mirîndu-se, au strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!" Iar a doua zi părinţii şi bărbatul femeii aceleia şi toate rudeniile, venind la Sfîntul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerînd botezul lui Hristos. Iar sfîntul, învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să vină la sfînta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat şi pe ei, pe femeia care a născut şi pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Şi era numărul celor botezaţi 64.

Înmulţindu-se turma lui Hristos, se înmulţea şi pizma închinătorilor de idoli şi din zi în zi chinuiau mai amar pe creştini, îngreunîndu-i cu neîncetate lucrări ale cetăţii ca pe nişte robi, silindu-i la toate cu osteneli şi cu răni. Apoi încă şi prin ţarini şi prin grădini le făceau supărări, încît erau credincioşii în mare supărare şi sărăcie şi nu aveau de unde plăti cele cerute poporului şi dăjdiile împărăteşti. Aceea văzînd-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie şi o răutate ca aceea adusă credincioşilor de la păgîni neputînd să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugîndu-l ca ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dînsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idoleşti şi să îmblînzească sălbăticia elinească.

Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decît să-l elibereze de episcopie pe Sfîntul Porfirie. Suindu-se amîndoi într-o corabie, s-au dus şi, avînd bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viaţă sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfînt şi înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzînd înainte venirea lor şi cunoscînd dregătoria lor cea arhierească, i-a întîmpinat şi i-a cinstit. El, înţelegînd pricina călătoriei lor, i-a povăţuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-şi cîştige dorinţa. "Alergaţi - le zise - mai întîi la prea sfinţitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deşi nu merge acum în palatele cele împărăteşti, fiindcă s-a mîniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios şi îmbunătăţit căruia vă va încredinţa pe voi şi prin mijlocirea căruia veţi cîştiga toate. Acela vă va duce la împărat şi cu de-amănuntul veţi spune despre nevoia voastră şi să-i proorociţi împărătesei că va naşte un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de cînd a zămislit şi vă va face vouă după dorinţa voastră".

Iar sfinţii Ioan şi Porfirie, primind această povăţuire şi adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie şi în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învăţat Cuviosul Procopie, mai întîi au mers la sfinţitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste şi cu dragoste şi, aflînd pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemînd pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina şi i-a încredinţat lui să aibă grijă de dînşii şi să cîştige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinţii episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioşilor de către păgînii din Gaza, a lăcrimat şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a zis: "Nu vă întristaţi, sfinţi părinţi, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioşii robii Săi şi de cei ce le fac strîmbătate îi va izbăvi. Deci rugaţi-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei şi nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineaţă şi pe voi vă voi duce la dînsa veţi spune toate cele ce veţi voi". Acestea zicîndu-le eunucul către episcopi, s-a dus.

A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie la împărătescul palat şi i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzînd pe arhierei, a apucat înainte a le zice: "Binecuvîntaţi-mă, părinţilor". Iar aceia s-au aplecat ei. Şi şedea împărăteasa pe un pat de aur şi a zis către dînşii: "Iertaţi-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, avînd sarcina în pîntece; căci se cădea mie ca înaintea uşii să întîmpin pe sfinţiile voastre; ci vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să pot naşte cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pîntecele meu". Iar sfinţii părinţi, minunîndu-se de smerenia ei, au zis: "Cel ce a binecuvîntat pîntecele Sarei, al Revecăi şi al Elisabetei, Acela să binecuvînteze şi pîntecele tău şi rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze".

Iar ea, poruncindu-le să şadă, a început a grăi: "Ştiu pentru ce aţi suferit atîta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Şi de voiţi, spuneţi-mi şi voi ca să ştiu mai bine pentru ce aveţi trebuinţă". Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creştinilor de către închinătorii de idoli şi au rugat-o să dea ajutor celor chinuiţi. Iar ea, ascultînd cele grăite, le-a zis: "Nu vă mîhniţi, sfinţilor părinţi, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniţi-vă de cale, căci vă văd osteniţi, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat". Acestea zicîndu-le împărăteasa către sfinţii episcopi şi dîndu-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.

Cînd a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina şi pentru ce veniseră, cum şi toate răutăţile ce se făceau creştinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiştile idoleşti din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicînd: "Ştiu că cetatea aceea cu mare osîrdie slujeşte idolilor, dar avem trebuinţă de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor şi-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoşindu-se vor fugi şi se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atîtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dînşii cîte puţin? Mai întîi să luăm de la dînşii începătoria cetăţii, apoi templele lor să le închidem şi să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzîndu-se smeriţi, vor cunoaşte adevărul şi la noi se vor întoarce".

Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mîhnit foarte şi, lăcrimînd, a zis: "Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creştinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor". Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinţilor episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinţii episcopi şi le-a zis: "Am spus împăratului despre voi şi despre toată nevoia şi despre toată cererea voastră, dar nu voieşte să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mîhniţi, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat pînă ce el, ascultînd, va face voia voastră". Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.

Sfîntul Porfirie, aducîndu-şi aminte de profeticele cuvinte ale Sfîntului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: "Osteneşte-te pentru noi stăpînă, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îţi va da un fiu, care va împărăţi înaintea ochilor tăi şi mulţi ani va vieţui întru toată buna sporire a împărăţiei". Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie şi s-a luminat la faţă, zicînd: "Rugaţi-vă pentru mine, o! sfinţilor părinţi, ca, precum doriţi, să nasc fiu; şi de va fi aşa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereţi, ci şi cele ce nu le cereţi le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetăţii Gaza voi zidi o sfîntă biserică; deci mergeţi în pace şi aşteptaţi, rugîndu-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu".

După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; şi a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinţii părinţi i-au proorocit, şi s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărăţit cu Graţian. Şi s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăţia lui. Şi a fost mare bucurie a împărătului Arcadie şi la toată împărăţia. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie, zicînd: "Mulţumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereţi de la Domnul, sfinţilor părinţi viaţă şi mulţi ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă".

După şapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi i-a întîmpinat în uşa camerei sale, purtînd în mîini pruncul cel de curînd născut. Apoi şi-a plecat capul la dînşii şi a zis: "Binecuvîntaţi-mă, părinţilor, pe mine şi pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni". Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea şi pe pruncul pe care îl ţinea în mîinile sale şi au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: "Oare ştiţi, părinţilor, ce am gîndit să fac pentru a voastră cerere?" Iar Sfîntul Porfirie i-a răspuns, zicînd: "Pe toate cele ce le-ai gîndit stăpînă de la Dumnezeu le-ai gîndit, căci într-această noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era aşa: mi se părea că stau la Gaza, în capiştea idolească a lui Marnas şi a ta înălţime, stînd acolo, mi-a dat Sfînta Evanghelie, zicîndu-mi: "Primeşte şi citeşte". Iar eu, luînd-o, am deschis-o şi am aflat-o la locul unde Domnul grăieşte către Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea". Iar tu stăpînă mi-ai zis: "Pace ţie, îmbărbătează-te şi te întăreşte". Iar eu m-am deşteptat şi din aceasta mă încredinţez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi".

Deci spune, stăpînă ce lucru bun ai gîndit pentru noi?". Iar împărăteasa le-a răspuns: "De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfîntul Botez; iar voi, mergînd, pregătiţi o scrisoare de cerere, în care să scrieţi toate cîte poftiţi şi, cînd se va aduce pruncul de la Sfîntul Botez, să daţi scrisoarea aceluia ce va duce pe mîini pruncul botezat; iar eu îl voi învăţa ce să facă şi nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rîndui bine după voinţa Sa".

Deci, ducîndu-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărîmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar şi despre uşurarea credincioşilor de lucrări, de dăjdii şi despre începătoria cetăţii şi, în sfîrşit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creştine, care era foarte săracă, scăpătată şi strîmtorată. Adică să se dea hrană slujitorilor ei şi alte lucruri folositoare şi de uşurare creştinilor celor chinuiţi şi scăpătaţi. Apoi aşteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, şi s-a îmbrăcat mai întîi cu porfira, apoi cu scutecele. Deci, aducîndu-se împăratul cel nou la Sfîntul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur şi cu argint şi tot poporul, purtînd haine mai luminate şi mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mîinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preţ; şi era mulţime de boieri şi de voievozi, unii mergînd înainte, iar alţii mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtînd platoşe şi arme cu aur, care străluceau; şi puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba şi mărirea, încît Sfîntul Porfirie zicea: "Dacă aşa este slava împăratului pămîntesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veşnic! " Şi fiind dus în biserică împăratul cel nou, amîndoi sfinţii episcopi stînd la uşile bisericii, ţineau scrisoarea pregătită.

După săvîrşirea Sfîntului Botez, cînd toţi ieşeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinţii episcopi au strigat: "Ne rugăm înălţimii tale, noule împărat, primeşte rugămintea noastră ca la începutul împărăţiei tale să te arăţi a fi milostiv". Acestea zicînd sfinţii părinţi, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat şi, luînd scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizînd-o, o citi în auzul tuturor, că aşa era învăţat de împărăteasă şi citind o parte a scrisorii, a învelit-o şi, punîndu-şi dreapta sub capul pruncului, l-a ridicat puţin, ca spre învoire şi a strigat: "Porunceşte a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvîrşească în faptă, deoarece aceasta este cea dintîi poruncă împărătească a lui şi nicidecum nu se va schimba!" Iar toţi cei ce vedeau şi auzeau aceasta, s-au minunat şi s-au închinat binecuvîntînd şi urînd mulţi ani noului împărat, cel ce a început împărăţia sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvîntat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărăţind împreună cu el şi dînd poruncile sale spre lucrurile cele bune. Şi s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplîndu-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-i mulţumire.

Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieşit în întîmpinare mama lui şi, ducîndu-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicîndu-i: "Fericit eşti, stăpînul meu, că în viaţa ta văzură ochii tăi împărat ieşit din coapsele tale". Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzîndu-l vesel, i-a zis: "Spune de-ţi este cu plăcere stăpîne, să ştim ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvîrşească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici". Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea şi a zis: "Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întîia poruncă a fiului nostru şi nu este cu putinţă a o schimba". Împărăteasa zise: "Nu este cu putinţă a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintîi, dar şi rugăciunea sfinţilor bărbaţi care mi-au proorocit înainte despre naşterea fiului nu este bine a o trece cu vederea".

Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărăteşti să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte şi, pregătindu-se scrisorile de la ambii împăraţi, de la Arcadie şi de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi le-a arătat acele scrisori, întrebîndu-i dacă le sînt plăcute. Deci fiindu-le plăcute şi închinîndu-se împărătesei, i-au mulţumit pentru o sîrguinţă milostivă ca aceea şi cu bună înţelegere; şi s-au rugat ca să se trimită de la împăraţi, în Gaza, un bărbat mai credincios decît cel dintîi, ca să ducă la săvîrşire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios şi temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredinţat de împăraţi să se ducă în Gaza şi să rînduiască totul bine şi cu credinţă, după poruncă.

Apoi împărăteasa a dat Sfîntului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetăţii Gaza, asemenea şi pentru facerea casei de străini şi s-a mai făgăduit să dea cît va mai trebui pentru săvîrşirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amîndurora şi vase bisericeşti de aur şi de argint pentru biserica Cezareei şi a Gazei şi aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri şi cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinîndu-se sfinţitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dînşii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredinţase poruncile împărăteşti.

Cînd sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cîrmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cîrmaciul n-a voit, spunînd că este vîntul nelesnicios şi n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian şi ura pe aceşti dreptcredincioşi episcopi. Cînd au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare şi învăluire, de care erau toţi în mare frică, temîndu-se de înecare, şi a fost vifor toată ziua şi toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineţii, Sfîntul Porfirie a adormit puţin şi a văzut pe Cuviosul Procopie, zicînd: "Sfătuiţi pe cîrmaci să se lase de eresul arian şi să-l blesteme, apoi să-l învăţaţi spre Botez şi îndată va înceta învăluirea cea înfricoşată.

Deşteptîndu-se Sfîntul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul şi celorlalţi care erau cu dînsul şi, chemînd pe cîrmaci, i-au zis: "Dacă vei voi să se mîntuiască de înecare corabia ta şi noi toţi, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veşnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credinţă a eresului tău cel arian şi te împărtăşeşte cu credinţa cea sobornicească". Iar cîrmaciul s-a mirat că sfinţii părinţi ştiu această taină, pe care nimeni nu o ştia, şi a zis către dînşii: "De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credinţa lui Arie şi cred precum credeţi voi". Zicînd, viforul a încetat şi marea s-a alinat, iar sfinţii, învăţînd pe cîrmaci din dumnezeiasca Scriptură şi întărindu-l în dreapta credinţă, l-au botezat.

Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; şi au mers pe jos pînă în cetatea Gaza. Credincioşii, înştiinţîndu-se de venirea lor, le-au ieşit în întîmpinare cu psalmi şi cu cîntări, ducînd înainte Sfînta Cruce şi cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzînd aceea, s-au mîniat foarte scrîşnind din dinţi. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiţi de împărat episcopii creştini şi că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească şi să risipească capiştile zeilor lor. Iar creştinii, mergînd cu cinstita Cruce şi cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără ruşine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzîndu-i lumînări şi cădelniţîndu-l cu tămîie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înşela cu năluciri de visuri, îndemnînd pe fecioare sau pe femei la necurata însoţire.

Deci creştinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliţă, îndată a fugit diavolul, aruncînd pe idol la pămînt, şi acesta s-a sfărîmat în multe bucăţi, căci era de marmură; şi a ucis pe doi oameni necredincioşi care, stînd acolo, rîdeau şi batjocoreau cîntarea creştinească. Acea minune văzînd-o, mulţi elini au crezut în Hristos şi împărtăşindu-se cu creştinii, mergeau la sfînta biserică şi au cerut Sfîntul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbaţi şi 7 femei. Şi s-a făcut bucurie îndoită creştinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor şi despre mîntuirea sufletelor omeneşti.

Petrecînd fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecîndu-l creştinii foarte departe. Şi după cîteva zile a venit în Gaza şi Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, avînd cu sine mulţi boieri şi pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoşat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunînd pe toţi începătorii cetăţii, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărîtă pentru risipirea templelor idoleşti şi pentru sfărîmarea idolilor lor. Cînd s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgînesc ridicînd glasul, a început a plînge şi a se tîngui, pe care lucru Chineghie, neputînd a-l suferi, a făcut semn ostaşilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate şi i-au izgonit din adunarea creştinilor, iar creştinii cu mare bucurie au mulţumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiştile idoleşti şi cu zgomot mare au început a le risipi. Şi erau în cetate opt temple idoleşti vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii şi lui Marnas, care era mai mare decît toate şi mai cinstit de păgîni. Încă şi foarte mulţi idoli mai erau în tîrg şi pe uliţe, prin ziduri şi prin cetăţi, împrejurul cetăţii, pe drumuri, prin grădini şi în ţarini; şi în zece zile toţi idolii aceia au fost sfărîmaţi şi templele idoleşti le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare şi mai frumos, pe care mulţi ziceau să nu strice, ci s-o sfinţească biserică lui Dumnezeu. Mulţi voind astfel şi sfătuindu-se, Sfîntul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerînd de la El încredinţare pentru aceea. Şi cînd se săvîrşea dumnezeiasca slujbă în sfînta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: "Să se ardă şi să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sînge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor şi temelia din pămînt să se sape şi să se arunce; iar în acel loc să se zidească noua biserică dumnezeiască!".

Acel copil era de şapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învăţat să vorbească astfel; şi luîndu-l au început a-l înfricoşa cu bătăi ca să spună cine l-a învăţat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi greceşte, spunînd aceleaşi lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas şi să se risipească. Şi au cunoscut că de la Duhul Sfînt grăieşte, căci fiind de şapte ani şi neînvăţat, vorbea bine greceşte. Deci crezînd cuvintele copilului, au ars şi au risipit templul cel mai frumos lui Marnas pînă în temelie pe care săpînd-o din pămînt au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toţi călcată; şi se tînguiau de aceea păgînii. Apoi, prin toate casele elineşti cele încuiate umblînd ostaşii adunau idolii cei ascunşi şi, strîngînd mulţime mare din aceia, i-a făcut grămadă şi cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.

Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgîni ai cetăţii şi uşurînd necazul făcut de ei creştinilor, s-a întors la împăraţi. Însă o parte din oaste, după dorinţa arhiereului, au lăsat-o în cetate, ca nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creştinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hîrtie, avînd 30 de stîlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; şi în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decît cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfinţind-o, săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, dînd mulţumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sîngeroasele jertfe ale mincinoşilor zei, a început a se aduce prea curata jertfă, fără de sînge, a adevăratului Dumnezeu.

A zidit apoi şi casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini şi hrănea pe săraci. Apoi păştea turma lui Hristos cu cuvîntul lui Dumnezeu şi se mărea numărul credincioşilor în toate zilele, căci mulţi din rătăcirea elinească lăsînd păgînătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalţi elini turbau de mînie şi de zavistie, văzînd creştinătatea cum înfloreşte zi de zi şi se înmulţeşte, iar idolatria, vestejindu-se şi micşorîndu-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfîntului păstor şi a turmei lui. Căci, făcînd oarecînd gîlceavă, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetăţean vestit care se numea Sampishie - pentru un lucru care era averea bisericii - s-a făcut sfadă şi tulburare din amîndouă părţile; căci se adunaseră credincioşii şi necredincioşii, ajutînd fiecare părţii sale. Credincioşii ajutau iconomului, iar necredincioşii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulţi necredincioşi, aceştia biruiau pe credincioşi şi au ridicat război, apucînd beţe şi arme, ucigînd şapte oameni credincioşi, iar pe mulţi i-au rănit şi, pornind cu glas fără rînduială, au alergat în curtea episcopiei, vrînd să-l ucidă pe arhiereu, Sfîntul Porfirie. Înştiinţîndu-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: "Să fugim, frate, şi să ne ascundem puţin, pînă ce va trece mînia Domnului!" Şi fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credinţa, orfană de părinţi şi avea pe moaşa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneala mîinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dînsa pe Sfîntul episcop Porfirie două zile şi o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gîlceava şi tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa şi a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit şi abia răsuflînd. Despre toate acestea creştinii, trimiţînd degrab în Cezariea, au spus antipatului şi, acela trimiţînd oaste, au prins pe toţi cei vinovaţi de tulburare şi ucidere şi pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alţii, bătîndu-i cumplit, i-a eliberat.

Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgîni şi a vieţuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieţii sale în pace şi în bună linişte. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigaşele mîini, i-a mulţumit, luminînd-o cu Sfîntul Botez; iar pe bătrîna bolnavă a tămăduit-o şi a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericeşti. După aceea, voia s-o însoţească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfîntul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfinţit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvîrşit, păzindu-şi neprihănită fecioria sa în post şi în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălţa neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma sa, ziua şi noaptea.

Apoi a făcut şi minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puţ adînc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii şi întregi; pe o femeie oarecare ţinînd de eresul maniheilor şi fiind plină de meşteşug diavolesc şi de basmele eretice, care hulea foarte mult credinţa cea dreaptă şi pe mulţi îi înşela la păgînătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzînd, a pierit. Şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscînd Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni şi 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

 

Pătimirea Sfintei, Slăvitei, Marei Muceniţe Fotinia şi a celor împreună cu dînsa
(26 februarie)

Sfînta marea muceniţă Fotinia este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, în Sfînta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El. Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorîrea Sfîntului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmînd lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcînd pe mulţi slujitori de idoli de la păgînătate, făcîndu-i creştini.

În zilele lui Neron, păgînul împărat al Romei, s-a pornit mare prigoană asupra creştinilor şi după mărturisirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, prigonitorii căutau pe ucenicii lor şi pe toţi cei ce credeau în Hristos sîrguindu-se în deşert a şterge din lume numele lui Hristos. Însă nu ştiau nebunii, căci cu cît prigoneau credinţa cea întru Hristos, cu atît mai mult se întărea şi se lăţea; căci precum a zis Domnul: "Porţile iadului nu o vor birui pe dînsa".

În acel timp Sfînta Fotinia, împreună cu fiul ei cel mai mic, se aflau în Cartagina, cetatea Africii, şi propovăduiau cu îndrăzneală Evanghelia lui Hristos. Iar Victor, fiul ei cel mai mare, era ostaş în armata romană şi fiindcă a făcut mari vitejii şi biruinţe în războiul pe care l-au avut romanii împotriva arabilor, care supărau şi prădau locurile lor, împăratul Neron l-a făcut stratilat şi voievod a toată Italia; şi, neştiind că este creştin, l-a trimis să muncească pe creştinii care se aflau acolo. Iar Sebastian, ducele Italiei, auzind aceasta din urmă a zis către Victor: "Eu ştiu prea bine, o, voievodule, că tu eşti creştin precum şi maica ta şi Iosi, fratele tău, sînt creştini, următori şi ucenici ai Apostolului Petru. Însă te sfătuiesc să faci ceea ce ţi-a poruncit împăratul, adică să munceşti pe creştini, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa". Iar voievodul Victor a zis: "Eu voiesc să fac voia lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Împăratul cel ceresc şi fără de moarte. Iar de porunca pe care mi-a dat-o Neron împăratul, ca să muncesc pe creştini, nici nu voiesc să aud, dar să o mai împlinesc". Ducele a zis: "Eu te sfătuiesc ca pe un prieten adevărat ceea ce îţi este ţie de folos; căci dacă vei şedea pe divan şi vei cerca să afli pe creştini şi îi vei munci, vei face plăcerea împăratului şi vei dobîndi şi banii creştinilor. Pe lîngă aceasta, te mai sfătuiesc să vesteşti şi maicii tale şi fratelui tău, să nu mai propovăduiască la arătare pe Hristos şi să nu mai înveţe pe păgîni a se lepăda de credinţa lor părintească, ca să nu te primejduieşti din cauza lor".

Sfîntul Victor a zis către dînsul: "Să nu-mi fie a face aceasta care zici, adică să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dînsul, sau să sfătuiesc pe maica mea sau pe fratele meu să nu mai propovăduiască că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Dar şi eu sînt şi voiesc să fiu propovăduitor al lui Hristos, precum sînt şi aceia, şi las să vedem răul care ni se va face". Ducele a zis: "Eu frate te sfătuiesc cele ce-ţi sînt de folos, iar tu socoteşte ce vrei să faci". După ce a zis, îndată a orbit şi, căzînd la pămînt, a rămas mut de durerile cele cumplite ale ochilor; apoi, ridicîndu-l cei ce stăteau de faţă, l-au pus pe pat şi a rămas trei zile fără glas, neputînd grăi nicidecum. Iar în a patra zi a strigat cu glas mare: "Unul este cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor!" Iar Victor, intrînd la dînsul, a zis: "Pentru ce ţi-ai schimbat aşa deodată părerea ta, o! Sebastiane?". Ducele a zis către dînsul: "Căci mă cheamă Hristos la dînsul o! preadulcele meu Victor". Deci îndată a învăţat de la dînsul credinţa în Hristos şi s-a botezat; apoi cum a ieşit din apa botezului, îndată şi-a căpătat lumina ochilor şi a preamărit pe Dumnezeu. Văzînd ceilalţi slujitori de idoli această preaslăvită minune, s-au înfricoşat ca să nu pătimească şi ei, necrezînd în Hristos, ceea ce a pătimit ducele, au alergat toţi la Victor şi, învăţînd credinţa în Hristos, s-au botezat.

Trecînd puţină vreme, a ajuns cuvîntul acesta la Roma, pînă la urechile lui Neron, că Victor, stratilatul Italiei, şi Sebastian, ducele, propovăduiesc ca Petru şi Pavel şi ca ceilalţi apostoli şi aduc pe mulţi păgîni la credinţa în Hristos; apoi că Fotinia, mama stratilatului, împreună cu Iosi, un alt fiu al ei, au fost trimişi de dînsul în Cartagina să facă asemenea. Împăratul, auzind acestea, s-a aprins de mînie şi îndată a trimis ostaşi în Italia ca să aducă la Roma toţi creştinii care se aflau acolo, bărbaţi şi femei, cărora li se arătase Domnul mai înainte şi le zisese: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi vă voi odihni; deci nu vă temeţi, căci Eu sînt cu voi şi Neron va fi biruit împreună cu diavolii, prietenii săi". "După aceea a zis către Victor: "De aici înainte numele tău va fi Fotinos, căci prin tine se vor lumina mulţi şi vor crede în Mine; iar tu întăreşte cu cuvintele tale pe Sebastian, spre mărturisire, căci fericit şi bine-i va fi celui ce se va nevoi pînă la sfîrşit".

Acestea zicînd Domnul către dînşii, S-a înălţat la ceruri. S-a descoperit încă şi Sfintei Fotinia şi i s-au arătat toate cele ce trebuia să urmeze. De aceea, Sfînta Fotinia îndată a şi pornit din Cartagina împreună cu mulţime de creştini şi s-a dus la Roma; toată cetatea Romei, auzind-o propovăduind cu mare îndrăzneală pe Hristos, s-au tulburat, zicînd: "Cine este aceasta care vine aici cu mulţime?". Apoi a venit la Roma şi Fotinos, fiul ei, împreună cu Sebastian ducele, fiind aduşi de ostaşii care fuseseră trimişi de împărat.

Dar Sfînta Fotinia a apucat şi a venit mai înaintea lui Neron, împreună cu Iosi fiul ei, şi cu cealaltă mulţime. Văzîndu-i Neron i-a întrebat: "Pentru care pricină aţi venit la noi?". Sfînta a răspuns: "Am venit să te învăţăm să crezi în Hristos". Slujitorii împăratului au zis: "Au venit din Italia Sebastian, ducele, şi Victor, stratilatul". Neron a zis: "Să vie înăuntru". Şi venind ei, a zis către dînşii: "Ce am auzit despre voi?". Sfinţii au răspuns: "Cîte ai auzit despre noi, o! împărate, toate sînt adevărate". Neron, uitîndu-se la dînşii sălbatic, le-a zis: "Vă lepădaţi de Hristos, ori voiţi să muriţi de moarte rea?". Sfinţii, ridicîndu-şi ochii la cer, au zis: "Să nu fie vreodată, o! Hristoase, Împărate, ca să ne lepădăm de Tine şi să ne despărţim de credinţa cea întru Tine şi de dragostea Ta!". Neron a întrebat: "Cum vă numiţi voi?". Sfînta Fotinia a răspuns: "Eu m-am numit Fotinia de Iisus Hristos, Dumnezeul meu, iar surorile mele, cea dintîi care s-a născut după mine se numeşte Anatoli, a doua Fotos, a treia Fotis, a patra Paraschevi, a cincea Chiriachi; iar fiii mei, cel dintîi se numeşte Victor, care s-a numit de Domnul meu Fotinos, şi cel de-al doilea, care este cu mine, se numeşte Iosi". Neron a zis către dînşii: "Toţi v-aţi unit şi v-aţi învoit ca să fiţi munciţi pentru Nazarineanul şi să muriţi pentru El?" Sfînta Fotinia a răspuns: "Aşa ne bucurăm noi toţi, ne veselim şi voim să murim pentru dragostea Lui".

Atunci tiranul a poruncit să li se zdrobească încheieturile mîinilor cu ciocane de fier; iar slujitorii lui Neron, răpind pe sfinţi, i-au dus la locul de tortură; şi şi-a întins fiecare mîinile, apoi au început să li le zdrobească cu ciocanele şi, de la al treilea ceas din zi pînă la al şaselea, s-au schimbat de trei ori cei care îi băteau; iar mucenicii lui Hristos n-au simţit nicidecum muncirea lor, nici s-au zdrobit cît de puţin mîinile lor. Auzind aceasta, Neron s-a cutremurat de preaslăvită minune şi a poruncit să li se taie mîinile. Dar, îndată slujitorii răpind pe Sfînta Fotinia, legîndu-i mîinile, au lovit de mai multe ori cu săbiile, deasupra pe nicovală, nereuşind nimic; iar mai ales aceia care le loveau, au slăbit şi au căzut ca nişte morţi. Dar sfînta a rămas nevătămată şi mulţumea lui Dumnezeu, zicînd: "Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, de ce-mi va face mie omul".

Deci a început împăratul a se nedumeri şi a gîndi ce să facă să biruiască pe mucenici şi să-i aducă la voia sa. De aceea a poruncit ca pe bărbaţi să-i bage într-o temniţă întunecoasă, iar pe Sfînta Fotinia, împreună cu cele cinci surori ale ei, să le pună într-o cameră de aur, cu masă de aur, scaune de aur, bani mulţi înaintea lor, podoabe de aur, îmbrăcăminte şi brîie de aur. Apoi a poruncit şi Domninei, fiica sa, să se ducă şi ea în camera aceea cu toate roabele ei şi să se unească cu sfintele, socotind deşertul la minte căci cu amăgiri ca acestea va întoarce şi va răsturna credinţa lor. Căci poruncea sfintelor că, dacă se vor lepăda de credinţa în Hristos, le va da mîngîiere, desfătare şi o dragoste ca aceasta şi le va dărui toate acelea ce se aflau în cameră şi multe altele; apoi le va învrednici de mare dragoste şi cinste. Dar s-a amăgit vicleanul, căci sfintele, ca nişte cugetătoare de cele cereşti, au defăimat toate acelea ca pe nişte gunoaie şi n-au voit nici măcar să se uite la ele.

Privind Sfînta Fotinia la fiica împăratului, Domnina, a zis către ea: "Bucură-te, mireasa Domnului meu!". Iar Domnina a zis şi ea către dînsa: "Bucură-te şi tu, doamna mea, făclia lui Hristos!". Auzind Sfînta Fotinia pe Domnina pomenind numele lui Hristos s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o. Apoi învăţînd-o credinţa lui Hristos, cum şi pe cele 100 de roabe ale ei, le-a botezat pe toate; iar pe Domnina a numit-o Antusa. Şi îndată fericita Antusa a poruncit Ştefanidei, celei mai mari peste 100 de roabe ale ei, să dea săracilor toate podoabele cele de aur şi banii care se aflau în cămara de aur.

Neron, înştiinţîndu-se de aceasta, a suspinat din adîncul inimii şi mîniindu-se foarte, îndată a poruncit să ardă un cuptor şapte zile şi să arunce într-însul pe Sfînta Fotinia şi pe toţi cei uniţi cu dînsa, bărbaţi şi femei; şi făcînd ostaşii după porunca lui, au stat mucenicii trei zile în cuptor. După aceea, socotind tiranul că acum vor fi arşi în cuptorul cel de foc, a poruncit să deschidă gura cuptorului şi, dacă vor afla acolo oasele ucenicilor, să le arunce în rîu. Şi deschizînd ostaşii gura cuptorului, au aflat pe toţi sfinţii întregi şi nevătămaţi, slăvind şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Deci au rămas uimiţi de preaslăvita minune că nu s-a apropiat focul de dînşii. Auzind aceasta, toţi locuitorii cetăţii Roma s-au minunat, slăvind şi ei pe Dumnezeu.

Dar tiranul, auzind de o minune ca aceasta, a poruncit să-i adape cu otrăvuri aducătoare de moarte. Deci a fost chemat Lambadie, vrăjitorul, care a pregătit otrăvurile, dînd mai întîi otravă Sfintei Fotinia, care, luînd-o, a zis către vrăjitor: "Nu se cădea nouă a lua această otravă a ta nicidecum, nici a o bea, fiindcă şi tu eşti necurat; dar pentru ca să cunoşti tu, o! împărate, şi tu, o! vrăjitorule, puterea Hristosului meu, iată, eu mai întîi o beau, în numele Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, şi pe urmă o vor bea toţi cei ce sînt împreună cu mine". Bînd toţi mucenicii otrava, au rămas nevătămaţi, cu puterea lui Hristos, ca şi cum n-ar fi băut nimic. Iar vrăjitorul, văzînd toate acestea, s-a spăimîntat şi, căutînd la Sfînta Fotinia, a zis: "Am pregătit o otravă puternică şi de o veţi bea şi pe aceasta şi, nu veţi păţi nimic, voi crede şi eu în Dumnezeul vostru". Şi aducînd-o, a dat-o lor şi, bînd-o, toţi mucenicii au rămas nevătămaţi. Văzînd vrăjitorul aceasta, a rămas uimit şi îndată adunînd toate cărţile sale vrăjitoreşti, le-a aruncat în foc şi le-a ars; apoi, crezînd în Hristos, s-a botezat, numindu-se din botez Teoclit. Iar împăratul, înştiinţîndu-se de aceasta, a poruncit ostaşilor şi răpindu-l din mijlocul sfinţilor, l-au scos afară de zidurile cetăţii Roma şi i-au tăiat capul cu sabia. Şi aşa, fericitul Teoclit, mai înainte decît ceilalţi, a luat cununa muceniciei.

Atunci Neron cel fără de lege a poruncit să le taie venele tuturor sfinţilor, împreună cu ale marei muceniţe Fotinia. Şi cînd ostaşii le tăiau venele mucenicilor, ei batjocoreau şi rîdeau de împărat şi de zeii lui, ca de nişte neputincioşi. Iar tiranul, văzînd pe mărturisitori, că întru nimic nu socotesc muncile acestea, a poruncit să topească plumb şi să-l amestece cu pucioasă şi, cînd va clocoti, să-l toarne în gura Sfintei Fotinia şi pe spatele celorlalţi sfinţi. După ce slujitorii au îndeplinit porunca împăratului şi au vărsat pe spatele mucenicilor plumbul clocotind, toţi sfinţii au strigat: "Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, căci cu plumb clocotit ai răcorit inimile noastre ca şi cum ar fi fost însetate de o mare arşiţă". Iar Neron, auzind aceasta, s-a spăimîntat şi a poruncit să-i spînzure şi să strujească fără milă trupurile lor şi să le ardă cu făclii aprinse; dar cu cît îi muncea mai mult, cu atît se împuterniceau în dumnezeiescul dar şi proslăveau pe Dumnezeu.

Iar ticălosul şi deşertul de minte Neron, socotind că va birui pe sfinţi cu muncile, a poruncit să amestece cenuşă cu oţet tare şi să-l toarne în nasurile lor şi, aceasta făcîndu-se, sfinţii mucenici au zis că li se pare mai dulce decît mierea şi fagurul. Iar tiranul s-a mîniat foarte şi a poruncit de a oprit pe sfinţi şi i-a închis într-o temniţă întunecoasă şi necurată, plină de şerpi veninoşi. Dar sfinţii lăudau şi slăveau pe Dumnezeu, iar fiarele cele otrăvitoare, din temniţă, toate au murit şi duhoarea cea rea s-a prefăcut în mireasmă neasemănată, iar întunericul s-a prefăcut în lumină prea strălucită. Apoi Domnul nostru Iisus Hristos a stat în mijlocul sfinţilor şi a zis către dînşii: "Pace vouă!" 

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaFebruarie
Ziua26

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment.

Scrieţi o recenzie

Sfantul Ier Porfirie, Sf Mc Sebastian, Sf Mc Fotida, Sf Mc Fota, Sf Mc Fotinia

Sfantul Ier Porfirie, Sf Mc Sebastian, Sf Mc Fotida, Sf Mc Fota, Sf Mc Fotinia

26 februarie 

Sfîntul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinţi bogaţi, care, lăsînd casa tatălui său, fraţii şi bogăţia şi fiind de 25 de ani, a mers mai întîi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-şi îmbrăcămintea monahicească şi viaţa cea pustnicească.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.