Sfantul Cuvios Antonie cel Mare

Nou

17 ianuarie

Părintele nostru Antonie cel Mare

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Detalii

In stoc

  • A3 - 305 x 440 mm
  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3
  • Litografie cu rama si sticla

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaIanuarie
Ziua17

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare
(17 ianuarie)

(Alcătuită de Sfîntul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă)

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrîn care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa bună, deci, mai întîi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sîrguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, pînă ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Petrecînd acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sîrguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănînce, pentru aceea lucra cu mîinile sale, din care o parte cheltuia pentru dînsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atît de mult lua aminte la citire, încît nimic din cele scrise să nu rămînă neînţelese de dînsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.

Astfel petrecînd Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmînd altuia cu rugăciunea, altuia cu nemîncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blîndeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfîrşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dînşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunînd în sine multe de la fiecare, se sîrguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vîrstă cu dînsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzîndu-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.

Iar urîtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzînd un tînăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întîi îl supăra pe dînsul ca din nevoinţe să înceteze, aducîndu-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătîndu-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gînduri a ridicat în mintea lui, vrînd să-l depărteze de la gîndirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnîndu-se de marea lui credinţă, şi căzînd jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tînărul Antonie. Atunci, noaptea tulburîndu-l pe el, iar ziua atît de mult supărîndu-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amîndoi. Căci acela îi punea în minte gînduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; cînd vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducîndu-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.

După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănîndu-se celui mînios şi scîrbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punîndu-le împotrivă, rămînea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tînăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sîngelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucît fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrîşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gînduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţînd, zicea: "Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit".

Antonie l-a întrebat: "Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?". Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: "Eu sînt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrînării mă numesc: pe cîţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe cîţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sînt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicînd: de duhul desfrînării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sînt care de multe ori te-am supărat şi de atîtea ori am fost răsturnat de tine".

Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătîndu-se, a zis către dînsul: "Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei". Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temîndu-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşîndu-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintîi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vîrtos era ajutorul Mîntuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osîndit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutînd o pricină asupra lui. Antonie, învăţînd din Scripturi că sînt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gîndindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci, s-a hotărît ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvîrşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci avînd osîrdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încît cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sîrguinţă. Căci priveghea atît de mult, încît de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcînd-o, era de mirare la mulţi. Apoi mînca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pîine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, cînd nici la ceilalţi sîrguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pămînt. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicînd că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sîrguinţă spre pustnicie şi să nu caute cele ce trîndăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gîndind totdeauna la graiul Apostolului: Cînd sînt slab, atunci sînt puternic. Căci zicea: "Atunci este tare virtutea sufletului, cînd dulceţile trupului vor slăbi".

Şi era gîndul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dînsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicînd adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitîndu-le şi la cele dinainte întinzîndu-ne. Aducîndu-ne aminte şi de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicînd el "astăzi" nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sîrguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine: "Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa".

Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pîine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămînînd acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temîndu-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dînsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atît de mult l-au zdrobit cu bătăile, încît din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cîndva vreo muncă asemănătoare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu - căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducîndu-i pîine şi, deschizînd uşa, îl văzu zăcînd pe pămînt, jos, ca un mort; apoi, ridicîndu-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pămînt. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lîngă Antonie, ca lîngă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dînsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormînt, nedeşteptînd pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizîndu-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcînd, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas: "Aici sînt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos". Apoi cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.

Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urîtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirîndu-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunîndu-şi cîinii săi, a zis către dînşii: "Dacă nici cu duhul desfrînării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui", căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încît părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormîntului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de tîrîtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrînd a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, tîrîndu-se, nu ajungea la dînsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mînia lor cumplită.

Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: "Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvîntătoare". Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dînşii: "Dacă puteţi şi aţi luat stăpînire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru". Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrîşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vîrtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutînd în sus, a văzut acoperămîntul desfăcîndu-se şi oarecare raze de lumină pogorîndu-se către dînsul. Şi diavolii numaidecît s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicînd: "Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?" Şi glas s-a făcut către dînsul: "Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni".

După ce le-a auzit acestea, sculîndu-se, s-a rugat şi atît de mult s-a întărit, încît simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sîrguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Şi mergînd la bătrînul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dînsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit, din pricina bătrîneţilor şi pentru că nu era pînă atunci un obicei ca acesta.

Deci, Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmaşul văzînd iarăşi osîrdia lui şi vrînd să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire de un disc mare de argint; iar Antonie pricepînd meşteşugul urîtorului de bine, a stat şi prin disc văzînd pe diavol, l-a mustrat, zicînd: "De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dînsul, fiind prea mare; şi de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors şi l-ar fi căutat, l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meşteşug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meşteşugul acesta sîrguinţa mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare".

Acestea zicînd Antonie, a pierit discul, ca un fum de faţa focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmaşul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul şi arăta diavolului, că nici de banii cei adevăraţi nu se îngrijeşte; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, decît că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulţimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut, încît nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sîrguit să se ascundă şi, mai mult sporind sîrguinţa, a pornit către munte.

Şi aflînd o cetăţuie pustie şi plină de tîrîtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a rîului, acolo s-a mutat şi s-a sălăşluit într-însa. Deci, tîrîtoarele, ca şi cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el ascunzînd intrarea şi primind pîine pentru şase luni - căci acest lucru îl fac Tebeii, şi de multe ori peste tot anul rămîn nevătămaţi, avînd înăuntru apă, ca în nişte locuri neintrate, - în cetăţuie a rămas singur, nici el ieşind, nici pe cineva din cei ce veneau la dînsul văzînd. Deci, a vieţuit el multă vreme aşa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinţei primind pîine. Iar cunoscuţii cei ce veneau la dînsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi şi nopţi, ei auzeau înăuntru ca şi cum ar fi fost nişte oameni gîlcevindu-se, făcînd zgomot şi strigînd: "Du-te din locaşurile noastre; de ce ai venit în pustie? Pînă cînd vei întărîta supărările noastre?"

La început socoteau cei dinafară, că sînt oameni care se sfădesc cu dînsul şi că aceştia pe scări au intrat la dînsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni, atunci socotind că aceştia sînt diavoli şi înfricoşîndu-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceştia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dînsul cunoscuţii săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cîntînd: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Precum se stinge fumul, să se stingă ei; şi cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi toate neamurile m-au înconjurat şi întru numele Domnului i-am biruit pe ei.

Deci, aproape 20 de ani a petrecut aşa singur deosebit, nevoindu-se, nici ieşind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulţi şi voiau a se face următori nevoinţei şi sihăstriei lui, apoi alţi cunoscuţi venind şi cu sila deschizînd uşa şi stricînd-o, a ieşit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învăţat şi de Dumnezeu fiind purtat.

Atunci ieşind din cetăţuie, s-a arătat celor ce veniseră la dînsul. De aceea, se minunau văzîndu-i trupul în aceeaşi stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca şi cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca şi mai înainte de fugirea în pustie, cum îl ştiau pe dînsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de rîs şi nici de întristare. El nu s-a tulburat văzînd poporul, nici de atîţia fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela ce era ocîrmuit de judecată.

Pentru aceea pe mulţi din cei ce erau de faţă, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alţii de diavoli i-a mîntuit. Încă şi darul de a grăi i se dăduse lui Antonie şi aşa pe mulţi mîhniţi îi mîngîia, iar pe alţii, care erau învrăjbiţi, îi schimba în prietenie, şi tuturor le zicea: "Nimic din cele ce sînt în lume să nu se cinstească mai mult decît dragostea lui Hristos".

Apoi, vorbindu-le şi sfătuindu-i să-şi aducă aminte de bunătăţile ce vor să fie şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Carele n-a cruţat pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe El, a plecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mînăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuinţă să treacă Nilul, ca să cerceteze pe fraţi, însă rîul era plin de crocodili; făcînd rugăciune, s-a suit pe crocodili, el şi fraţii cei împreună cu dînsul, căci luntre nu aveau şi au trecut nevătămaţi. Apoi, întorcîndu-se în mînăstirea sa, se nevoia cu aceleaşi cinstite şi vitejeşti osteneli. Deci, vorbind el cele de folosul sufletului, adeseori creştea sîrguinţa celor ce acum erau monahi, iar pe cei mai mulţi din ceilalţi îi pornea către dragostea pustniciei şi a sihăstriei; şi degrabă atrăgîndu-i cu cuvîntul, multe mînăstiri s-au făcut şi pe toate acestea, ca un părinte, le povăţuia.

Într-una din zile, adunîndu-se şi venind la dînsul toţi monahii şi rugîndu-l să audă cuvînt de învăţătură de la dînsul, el zicea acestea către dînşii, în limba egipteană: "Scripturile destule sînt spre învăţătură, dar este mai bine a ne îndemna şi noi unii pe alţii întru credinţă şi a ne mîngîia prin cuvinte. Deci şi voi, ca nişte fii vorbiţi către mine, părintele vostru, cele ce ştiţi, şi eu ca acela ce sînt cu vîrsta mai bătrîn decît voi, cele ce ştiu, iar cele ce prin iscusinţă le-am deprins, le arăt vouă.

Să fie la toţi de obşte sîrguinţa aceasta şi începînd a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiţi, nici să vă supăraţi întru osteneli, nici să ziceţi: "Am zăbovit atîta vreme întru pustnicie"; ci mai vîrtos, ca şi cum abia aţi fi început, în fiecare zi sîrguinţa să o creşteţi. Căci viaţa oamenilor este cu totul scurtă faţă cu veacurile cele ce vor să fie, încît toată vremea vieţii noastre este nimic pe lîngă viaţa cea veşnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu preţul cel veşnic şi lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduinţa vieţii celei veşnice cu puţin preţ se cumpără. Căci este scris: Zilele vieţii întru dînşii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani şi ce este mai mult decît acestea, va fi osteneală şi durere.

Deci, cînd toţi aceşti 80 de ani sau şi 100, vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăţi asemenea 100 de ani, ci în locul celor 100, în vecii vecilor vom împărăţi. Şi pe pămînt nevoindu-ne, nu pe pămînt vom fi moştenitori, ci în cer avem făgăduinţele. Apoi, trup stricăcios lăsînd noi, nestricăcios îl luăm pe dînsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutînd la lume, să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că, chiar tot pămîntul este prea mic pe lîngă tot cerul. Deci, chiar dacă peste tot pămîntul vom fi stăpînitori şi ne vom lepăda de el, iarăşi nici un lucru vrednic nu este pe lîngă Împărăţia cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă, ca să cîştige 100 de galbeni de aur, aşa şi cel ce este stăpînitor a tot pămîntul şi se leapădă de dînsul, puţin lasă şi însutit primeşte.

Şi dacă nici chiar tot pămîntul nu este vrednic de ceruri, apoi cel ce lasă puţine holde, este ca şi cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă, sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trîndăvească; ci într-alt fel sîntem datori a judeca, anume că, dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor ce nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăţia cerurilor s-o moştenim?

Pentru aceasta nimeni din noi să nu aibă vreo poftă de a cîştiga ceva; căci ce cîştig este a dobîndi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci, mai vîrtos pe acelea să le cîştigăm, pe care le putem lua cu noi, care sînt: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credinţă în Hristos, nemîniere, iubire de străini; pe acestea cîştigîndu-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcîndu-ne primire în pămîntul celor blînzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredinţeze a nu se împuţina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului şi că este dator a sluji Stăpînului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: "Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez", nici numărînd vremea cea trecută, el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeaşi sîrguinţă arată, ca Domnului său să-i placă şi să nu se primejduiască; aşa şi noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, ştiind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mînia asupra noastră. Aşa şi de la Iezechil am auzit. Astfel şi Iuda, vînzătorul, pentru o noapte a pierdut şi osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trîndăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui. Iar cuvîntul cel zis este înţeles astfel: "Ca sculîndu-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge pînă seara".

Şi iarăşi vrînd să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineaţa, fiindcă după fire este arătată viaţa noastră şi se măsoară în fiecare zi şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa aflîndu-ne în fiecare zi şi aşa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pămînt; ci ca cei ce în fiecare zi aşteptăm să murim, vom fi lipsiţi, şi tuturor toate greşelile le vom ierta, iar poftă deşartă sau altă plăcere întinată, nicidecum nu vom avea; ci ca de la nişte lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea, şi mai înainte văzînd ziua judecăţii. Căci de-a pururea frica cea mai mare şi îngrijirea chinurilor risipeşte cea mai mare parte a plăcerii şi dezmierdării şi ridică sufletul care se pleacă spre dînsa.

Deci, începînd şi păşind pe calea faptei bune, la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: Nimeni punînd mîna pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat spre Împărăţia cerurilor. Iar a se întoarce nu este altceva decît că s-a căit şi cugetă iarăşi la cele lumeşti. Deci, să nu vă temeţi, auzind de fapta bună, nici să vă miraţi de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi şi lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămîne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, cînd se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămîne după cum ne-am făcut, atunci sîntem în fapta bună; iar dacă vom gîndi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a cîştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gîndurile cele întinate, şi luînd sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mînia, nici să ne stăpînească pofta, căci scris este: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvîrşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecînd noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmaşi cumpliţi şi prea meşteri, pe răii diavoli, şi contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sînt în văzduhuri.

Deci, mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră şi nu sînt departe de noi; apoi între dînşii este mare deosebire, iar pentru firea şi deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvîntul; deci, de la alţii mai mari decît noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne sileşte pe noi, este a cunoaşte numai măiestriile lor împotriva noastră.

Mai întîi să cunoaştem aceasta, cum că vrăjmaşii nu se numesc "diavoli", adică răi, pentru că aşa au fost făcuţi ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înţelepciune, tăvălindu-se împrejurul pămîntului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creştinii pizmuindu-ne, toate le mişcă, vrînd să ne împiedice de la înălţarea la ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei.

Pentru care este trebuinţă de multă rugăciune şi pustnicie, ca luînd cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte cele despre ei, adică anume care dintr-înşii sînt mai puţin răi şi care mai răi, cum şi pentru ce meşteşugiri are sîrguinţa fiecare dintr-înşii; apoi cum fiecare din ei se răstoarnă şi se scoate din om, căci multe sînt vicleniile lor şi pornirile bîntuielilor lor.

Fericitul apostol şi cei ca şi dînsul, ştiind unele ca acestea, zicea pe drept că noi nu ştim învăţăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit, sîntem datori a ne îndrepta unii pe alţii. Deci, eu din parte-mi, avînd cercare şi iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii cînd văd pe creştini, şi mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală şi sporind în fapte, întîi îi ispitesc, punîndu-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sînt gîndurile cele rele.

Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugă-ciuni, postiri şi prin credinţa întru Domnul, acelea cad îndată; însă şi după ce cad, nu încetează, ci iarăşi se apropie cu măiestriile şi vicleniile, căci, dacă cu înaltă plăcere nu pot să amăgească inima, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formînd năluciri, caută a ne înfricoşa: se prefac în chip de femei, de fiare, de tîrîtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulţime a ostaşilor.

Dar nici aşa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sînt şi repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădeşte cu credinţa şi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi sînt îndrăzneţi şi foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăşi vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori şi spun mai înainte cele ce au să se întîmple după cîteva zile şi se arată înalţi, ajungînd pînă la acoperişuri, şi înfricoşători cu mărimea, ca astfel pe cei care n-au putut să-i amă-gească cu gîndurile, măcar prin nişte năluciri ca acestea să-i ră-pească pe furiş; iar dacă şi acum vor afla sufletul întemeiat cu credinţă şi cu nădejdea pocăinţei, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicînd: "Ochii lui sînt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse şi se aruncă precum nişte scîntei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni şi din gura lui iese văpaie".

În acest fel arătîndu-se domnul diavolilor, înfricoşează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcînd măiestrul şi vicleanul, precum l-a mustrat şi l-a vădit pe el Domnul, cînd era Iov, zicînd: Fierul îl socoteşte paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, iar tartarul adîncului ca pe un robit, iar adîncul mării ca pe uscat. Iar prin prooroc a zis vrăjmaşul: Alergînd, îl voi prinde. Şi iarăşi prin Apostol: Toată lumea o voi lua cu mîna, ca pe un cuib, şi ca pe nişte ouă părăsite. Cu unele ca acestea se făleşte şi făgăduieşte să amăgească pe cei binecredincioşi.

Dar noi, credincioşii, să nu ne temem de nălucirile lui şi să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte şi nicidecum nu grăieşte adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcînd, şi îndîrjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undiţa de Mîntuitorul şi ca un dobitoc a luat căpăstru în bot şi ca un fugar se leagă cu belciug la nări şi i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deşi se aşază şi el şi diavolii cei împreună cu dînsul, ca nişte scorpii şi ca nişte şerpi, ca să fie legaţi de noi creştinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viaţa împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea şi lumea o va lua, acum nu poate să oprească pustnicia şi nevoinţa noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci şi acestea sînt mincinoase şi nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vîrtos se arată începuturile şi chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei şi cu acestea ispitesc, ca să înfricoşeze pe oameni, dar numaidecît pier. Ei pe nimeni nu vătămă dintre cei credincioşi, dar poartă cu dînşii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici aşa nu se cuvine a se înfricoşa cineva de dînşii, că toate meşteşugirile lor, prin darul lui Hristos, întru nimic sînt şi se socotesc. Ei sînt vicleni şi gata a se închipui şi a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cînta şi pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic şi ei aceleaşi cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deşteaptă la rugăciune şi aceasta o fac adeseori, nelăsîndu-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi şi ca nişte cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească şi de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiţi de dînşii; dar nu se cuvine a lua aminte la dînşii, măcar că ne-ar deştepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mîncăm nicidecum şi chiar de s-ar preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină.

Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proşti în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcînd pe oameni să urască viaţa monahicească, ca fiind prea împovărătoare şi prea grea, să împiedice pe cei ce petrec într-însa.

Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plîngea pentru unii ca aceştia, zicînd: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gînduri sînt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru avînd Sfintele Scripturi şi libertate de la Mîntuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rînduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, cînd grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicînd: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, rîd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dînşii, apoi plîng şi se bocesc ca nişte biruiţi.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei ce ne-am învăţat de la sfinţi, se cuvine să facem ca dînşii şi să urmăm bărbăţiei lor. Pentru că şi ei, văzînd acestea, ziceau: Cînd a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuţit şi am tăcut din bunătăţi. Şi iarăşi: şi eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut, ce nu-şi deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om ce nu aude.

Deci, şi noi nici să-i auzim pe dînşii, ca pe unii ce sînt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deştepta la rugăciune şi pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vîrtos să luăm aminte şi să nu ne amăgim de dînşii, care pe toate le fac cu vicleşug. Şi nu se cade a ne teme de dînşii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne şi cu moarte ne-ar îngrozi; căci sînt neputincioşi şi nu pot nimic, decît numai să ne îngrozească. Deci, acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: "Şi acum mai pe larg a vă spune cele despre dînşii, nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte".

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmaşul şi au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deşi nimic nu poate, cu toate acestea, tiranul, fiind căzut, nu se linişteşte; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozeşte (iar alt nimic nu poate). Şi aceasta fiecare din voi s-o socotească, că numai aşa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu nişte trupuri ca acestea ar fi fost şi ei îmbrăcaţi, precum sîntem noi, cu putinţă ar fi fost lor să zică: "Că fiind ascunşi oamenii, nu-i aflăm, ci numai cînd îi aflăm, îi vătămăm". Am putea şi noi atunci ascunzîndu-ne, să ne tăinuim de dînşii, încuind împotriva lor uşile.

Dar de vreme ce nu sînt într-acest fel, ci uşile fiind încuiate, ei totuşi pot să intre şi întru tot aerul sînt, ca şi diavolul cel întîi al acestora. Ei sînt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mîntuitorul: Dintru început ucigaş de om este diavolul, tatăl răutăţii. Iar noi acum trăim şi mai vîrtos, împotriva lui luptăm; ei sînt fricoşi şi nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i opreşte pe dînşii spre a ne bîntui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu ne sînt, ca să ne îndrepteze; ci mai vîrtos sînt răi şi ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinstitori de Dumnezeu.

Dar, pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decît numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întîrziat, ci îndată ar fi lucrat răul, avînd spre aceasta voia, şi mai ales împotriva noastră. Deci, iată cum adunîndu-ne împotriva lor, grăim şi ştiu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpînire, pe nimeni din noi creştiniii nu ne-ar fi lăsat să trăiască; căci urîciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi şi aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dînşii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putinţă, n-ar fi venit cu mulţime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meşteşugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni şi a face ceea ce poate şi voieşte.

Mai ales, că tot cel ce are stăpînire, nu ucide cu nălucire, nici cu mulţime înfricoşează; ci îndată, precum voieşte, îşi arată stăpînirea; dar diavolii neputînd nimic, ca într-un circ se joacă, schimbîndu-şi chipurile, ca pe copii înfricoşîndu-ne prin nălucirea mulţimii şi prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca nişte neputincioşi.

Îngerul cel adevărat, care s-a trimis de la Domnul asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de popoare şi de mulţime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri şi de sunete, ci întrebuinţînd puţină stăpînire, a ucis îndată 185 de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoşa. Iar dacă cineva ar gîndi la Iov şi ar zice: "Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?" Să cunoască iarăşi unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu cel ce i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov.

Căci el neputînd face nimic, l-a cerut pe Iov şi l-a luat. Încît şi de aceea este mai mult defăimat vrăjmaşul. Că, deşi voieşte, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerîndu-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios şi cum că nimic nu poate.

Şi nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, cînd nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpînire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicînd: Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci. Şi dacă nici asupra porcilor nu au stăpînire, apoi cu mult mai vîrtos nu domnesc peste oamenii cei făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Deci, de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe nişte neputincioşi şi nicidecum a ne teme de dînşii. Ci, cu cît mai vîrtos fac ei acestea, cu atît mai mult să ne întindem şi noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viaţa cea dreaptă şi credinţa în Dumnezeu.

Deci, ei se tem de postul sihaştrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blîndeţe, de linişte, de neiubirea de argint şi de neslăvirea deşartă, de milostenii, de nemîniere şi, ca urmare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei ce îi calcă pe dînşii; că ştiu ei darul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mîntuitorul, Cel ce zice: Iată, v-am dat vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre fraţii care după multe zile vor să vie la noi; şi aceasta o fac ei, nu purtînd grijă de cei ce-i aud, ci ca să-i înduplece pe dînşii să creadă lor şi atunci de aici înainte avîndu-i supuşi, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua-aminte la dînşii, ci şi cînd nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuinţă de dînşii; şi ce minune este, dacă cei ce au trupuri mai subţiri decît oamenii şi pe cei ce au început a călători, ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergînd pe cal şi să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dînşii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decît numai singur Dumnezeu este cel care pe toate le cunoaşte mai înainte de facerea lor. Aceştia vestesc acelea pe care le văd, ca nişte furi, mai înainte alergînd la toţi, ca să spună cele ce se lucrează şi se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat şi că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecînd pe cel zăbavnic; şi ceea ce zic, astfel este.

Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare ţară, mai înainte de a şti să călătorească, nu ştiu de va călători; dar văzînd pe unul călătorind, aleargă mai înainte, şi mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui şi astfel se întîmplă de vine după cîteva zile.

Însă de multe ori cei ce călătoresc, întorcîndu-se înapoi, ei atunci au minţit. Astfel se întîmplă şi cînd vorbesc despre apa rîului Nil; căci cei ce au văzut că au fost ploi multe în părţile Etiopiei şi ştiu că dintr-acelea se face revărsarea rîului, mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă şi spun. Aceasta şi oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atît de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai mult decît cel ce rămăsese jos vedea mai înainte pe cel ce vine, şi el încă mai înainte alergînd, spunea mai înainte decît alţii cele ce încă nu se făcuseră; astfel şi aceştia (adică diavolii) zic, se ostenesc şi însemnează unele întîmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei ce călătoresc, căci este cu putinţă lui Dumnezeu, atunci diavolii mint şi se amăgesc cei ce au luat-aminte la dînşii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor şi astfel s-au rătăcit dînşii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul, Care cu toată viclenia lor, chiar şi pe diavoli i-a făcut deşerţi şi nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înşişi, ci ca nişte furi, pe cele ce le văd la alţii, pe acelea le prihănesc şi mai ales sînt văzători ai faptelor, decît mai înainte cunoscători. De aceea, deşi uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dînşii. Pentru că şi doctorii, avînd iscusinţa bolilor, cînd ar vedea într-alţii aceeaşi boală, de multe ori din obişnuinţă mai înainte spun leacul. Încă şi cîrmacii şi lucrătorii de pămînt, iarăşi din obişnuinţă văzînd întocmirea aerului, mai înainte spun, că va fi o furtună ori aer liniştit şi pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare şi din obişnuinţă.

De aceea şi diavolii, dacă cîndva aceleaşi socotindu-le, le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dînşii, nici să ia aminte la ei. Căci ce foloseşte celor ce-i aud ca să ştie de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sîrguinţă a cunoaşte unele ca acestea, deşi cu adevărat diavolul le cunoaşte, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun, nu este cu adevărat cunoştinţă.

Nimeni din noi nu se va judeca pentru că nu le-a ştiut, nici se fericeşte că le-a învăţat şi le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credinţa şi dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi şi a ne osteni, nu ca să cunoaştem mai înainte, ci, ca bine petrecînd, să placem lui Dumnezeu.

Şi trebuie a ne ruga nu să cunoaştem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoinţă, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul, spre biruinţă împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaşte mai înainte, să ne curăţim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curăţit de toate păcatele, după fire poate să se facă văzător şi chiar mai multe şi mai departe să vadă decît diavolii; căci are pe Domnul în sine, care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi şi puterile îngerilor stînd lîngă dînsul.

Deci, cînd vin la noi noaptea şi voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: "Noi sîntem îngeri", să nu luaţi aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră şi vă vor ferici, să nu-i ascultaţi şi nicidecum să vă supuneţi lor. Mai vîrtos să vă pecetluiţi cu semnul cinstitei Cruci, pe voi şi casa voastră şi să vă rugaţi; atunci îi veţi vedea făcîndu-se nevăzuţi, căci se înfricoşează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mîntuitorul. Iar dacă şi mai cu obrăznicie vor sta, săltînd şi prefăcîndu-se cu nălucirile, să nu vă temeţi, nici să vă speriaţi, nici ca la nişte fiinţe bune să luaţi aminte la dînşii.

Pentru că venirea de faţă a celor buni şi a celor răi cu înlesnire şi cu putinţă este a o cunoaşte, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinţilor îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atît de cu linişte şi cu blîndeţe se face, încît se aduce bucurie, veselie şi îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dînşii, El este bucuria noastră şi a lui Dumnezeu Tatăl este puterea. Iar gîndurile sufletului rămîn netulburate şi neînvăluite, încît el făcîndu-se strălucit de ea, vede pe cei ce i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeieşti şi al celor ce au să fie într-însul.

Iar dacă, ca nişte oameni s-ar înfricoşa de vederea celor buni, care se arată, numaidecît iau frica de la dînşii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea şi îngerul care s-a arătat femeilor la Sfîntul Mormînt şi cel ce s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: Nu vă temeţi; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoştinţa venirii de faţă a celor buni.

Deci, în acest fel este arătarea sfinţilor. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet şi strigare, ca şi cînd s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiţi şi a unor tîlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea şi neorînduiala gîndurilor, mîhnire, urîciune către pustnici, trîndăvie, întristare, pomenirea rudeniilor şi frică de moarte; şi de aici pofta celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune şi nestatornicia obiceiurilor.

Deci, cînd cineva din voi va vedea aşa ceva, vă veţi teme; dacă însă frica se va lua de la voi şi în locul ei s-ar face bucurie negrăită şi voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gîndurilor şi celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi liniştea sufletului arată sfinţenia celui ce vine de faţă. Aşa Avraam, cînd a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan cînd s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare şi sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoaşteţi că este năvălirea celor răi. Şi aceasta să vă fie vouă semn. Cînd sufletul unora s-ar teme, să ştiţi că este de faţă venirea vrăjmaşilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria şi Zaharia, şi Acela ce S-a arătat la mormînt femeilor; ci, mai cu seamă, cînd îi vor vedea temîndu-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoşeze, şi, de aceea, sărind asupra lor, îi batjocoresc, zicînd: "Închinaţi-vă nouă!".

Iată, pe elini aşa i-au amăgit, că aşa s-au socotit de dînşii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin nişte năluciri ca acestea făcute înaintea Lui, l-a certat şi i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui Unuia vei sluji. Deci, vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca diavolii de la noi auzind nişte glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălţa pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o înveţe cineva şi ori s-o rîvnească şi s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mîntuitorului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: Nu vă bucuraţi că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în ceruri. A se scrie numele în ceruri, este mărturia faptei bune şi a vieţii voastre. A scoate pe diavoli este darul Mîntuitorului, Celui care l-a dat. Pentru aceea, celor ce nu în fapte bune, ci în semne se făleau şi ziceau: Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli şi întru numele Tău am făcut multe puteri? Domnul le-a răspuns: Amin zic vouă, nu vă ştiu pe voi. Căci cunoaşte Domnul căile necredincioşilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci, voiam să tac şi nimic din cele pentru mine să nu zic şi să vă îndestulaţi numai cu acestea. Dar să nu socotiţi că acestea le zic în zadar, ci să credeţi că acestea le povestesc cu iscusinţă şi adevăr; pentru aceasta, deşi ca un om fără de minte m-am făcut, dar ştie Domnul Cel ce mă aude, curăţenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea şi sporirea voastră, spun vouă meşteşugirile diavolilor pe care le-am văzut.

De cîte ori m-au fericit pe mine diavolii şi eu i-am blestemat pe dînşii în numele Domnului? De cîte ori mi-au spus despre apa Nilului şi eu le-am zis: "Şi ce vă pasă vouă pentru aceasta?". Odată au venit îngrozindu-mă şi m-au înconjurat ca nişte ostaşi cu toată înarmarea şi cu cai; iar altă dată mi-au umplut casa de fiare şi de tîrîtoare şi eu cîntam: Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări; apoi prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.

Au venit odată pe întuneric, avînd năluciri de lumină, şi-mi ziceau: "Am venit să-ţi aducem lumină, Antonie". Iar eu închizîndu-mi ochii, mă rugam şi îndată s-a stins lumina necredincioşilor. După cîteva luni, au venit grăind şi cîntînd din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mînăstirea, iar eu mă rugam a rămîne nemişcat cu cugetul.

După aceasta, iarăşi venind, băteau din palme, fluierau şi jucau, iar eu mă rugam şi stăruiam cîntînd, ei îndată au început a plînge şi a se tîngui, ca şi cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel ce a surpat şi a risipit îndrăzneala şi nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt cu nălucire şi a îndrăznit a zice: "Eu sînt puterea lui Dumnezeu, eu sînt pronia; ce voieşti să-ţi dăruiesc ţie?". Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Şi mi se părea chiar că l-am bătut.

Deci, îndată cel atît de mare s-a făcut nevăzut, împreună cu toţi ai săi, pentru numele lui Hristos. Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, avînd cu sine năluciri de pîini, şi mă sfătuia, zicînd: "Mănîncă şi încetează multele osteneli; om eşti şi vei slăbi". Iar eu, înţelegînd meşteşugul lui, m-am sculat să mă rog şi el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieşit pe uşă, făcîndu-se nevăzut. De cîte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating şi să-l caut pe dînsul! Iar eu cîntam împotriva lui şi acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, şi eu ziceam: Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos; şi după aceasta mai mult se risipeau unii după alţii. Şi eu nu eram acela ce i-am surpat pe ei, ci Domnul, Cela ce zice: Am văzut pe satana ca un fulger căzînd din cer.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învăţaţi a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului şi ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiţi şi aceasta spre întemeiere şi neînfricoşare şi credeţi-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mînăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătîndu-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebîndu-l: "Cine eşti tu?" El răspunse: "Eu sînt, satana". Eu îi zisei: "Dar ce cauţi aici?". Zis-a acela: "Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?". Eu, zicîndu-i: "Pentru ce şi tu îi superi pe dînşii?" El a zis: "Nu sînt eu care îi supăr pe dînşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit pînă în sfîrşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar".

Atunci, minunîndu-mă eu de darul Domnului, am zis către dînsul: "De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunînd adevărul, acum chiar nevrînd, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit". Iar acela, auzind numele Mîntuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi sîntem datori a-l defăima şi pe dînsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu cîinii săi, are atîtea viclenii, iar noi învăţîndu-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gîndim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicînd: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gîndim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vîrtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mîntuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dînşii. Să gîndim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temîndu-ne şi tulburîndu-ne, îndată şi ei ca nişte tîlhari aflînd loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşîndu-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurîndu-ne şi gîndind ale Domnului, şi socotind că toate sînt în mîna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpînire asupra cuiva, atunci, văzînd ei sufletul întemeiat cu nişte gînduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzîndu-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dînsul; iar pe Iuda vînzătorul, aflîndu-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gîndim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decît gonind pe alţii. Căci ei sînt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptînd de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, cînd vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întîi: "Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?".

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzînd cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: "Cine eşti şi de unde vii?". Aşa întrebînd Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat".

Acestea vorbind Antonie, toţi se bucurau. Şi într-unii creştea darul faptei bune, iar dintr-alţii ieşea împuţinarea la suflet şi părerea înceta. 

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Cuvios Antonie cel Mare

Sfantul Cuvios Antonie cel Mare

17 ianuarie

Părintele nostru Antonie cel Mare

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.