Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Efrem Sirul

Nou

28 ianuarie

Parintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice.

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă.

Detalii

In stoc

  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaIanuarie
Ziua28

Părintele nostru Isaac Sirul
(28 ianuarie)

Parintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice.

Despre viaţa Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puţine lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendenţa teologiei lui Teodor de Mopsuestia. Pe când era destul de tânăr, el a intrat în mănăstirea Mar Matei, împreună cu fratele său. Datorită vieţii lui sfinte, a învăţăturilor şi nevoinţelor sale, părinţii din mănăstire au voit să îl pună stareţ, însă acesta a refuzat, iar monahii l-au ales în schimb ca stareţ pe fratele său. Râvnind după nevoinţe mai aspre, cuviosul Isaac s-a retras în pustie. Faima lui de om sfânt şi învăţător în viaţa duhovnicească s-a răspândit mult. Remarcat de catolicosul Gheorghe I (658-680), care l-a hirotonit episcop de Ninive, i s-a cerut să renunţe la această poziţie după numai cinci luni sau, după alte versiuni, a renunţat de bunăvoie – dorind să se întoarcă în pustie şi neputându-se acomoda cu viaţa din lume.

Retrăgându-se din scaunul episcopal, Sfântul Isaac a plecat spre sud, în sălbăticia Muntelui Matout (probabil în regiunea Kuzistan din Iran), un refugiu al anahoreţilor. Acolo a trăit în singurătate mulţi ani, nevoindu-se în post, rugăciune şi studiul Sfintei Scripturi. Se povesteşte că se hrănea doar cu puţină pâine şi legume nefierte. Sfântul Isaac a fost şi unul din puţinii sfinţi răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar şi pentru demoni. Se spune că, din pricina multelor nevoinţe şi a studiului intens, a ajuns să orbească. Orbirea, precum şi vârsta înaintată l-au obligat să părăsească pustia şi să se retragă la Mănăstirea Rabban Shabur, unde a adormit cu pace, la o vârstă înaintată şi unde a fost şi înmormântat.

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul
(28 ianuarie)

(După Metafrast)

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă. El citea neîncetat, mai vîrtos sfintele cărţi, iar sîrguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decît toată dulceaţa. Încît şi el împreună cu proorocul zicea: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decît mierea.

De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sîrguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvîrşit de dînsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blîndeţea? Nu necîştigarea? Nu, peste atîta bogăţie de bunătăţi, şi smerita cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi pînă acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnîndu-ne, mîngîindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvîntul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre cîştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atîta grijă a avut Efrem, încît el însuşi cînd a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:

"Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărît pe Domnul şi cuvînt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi".

Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încît mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decît Efrem Sirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătînd focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se afla pretutindeni filozofînd despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avîndu-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osîndit socotindu-se şi foarte cu jale tînguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cîntătorul de psalmi, fugind de gîlceava cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.

Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului". Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul şi ce folos va dobîndi?

Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întîmpină şi aceasta era desfrînată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rînduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întîlnind pe desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzîndu-l, iarăşi privea la dînsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrînd s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?" Şi aceea zise: "Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sînt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai şi fost luat".

Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dînsul, o desfrînată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi printr-însa, ca prin şarpele cel dintîi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întîmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizînd fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutînd la cuviosul, îi zise: "Binecuvintează, părinte". Iar el cu blîndeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice: "Domnul să te binecuvinteze". Şi aceasta iarăşi cu rîs necuvios a zis: "Dar ce lipseşte bucatelor tale?". Iar acela a zis: "Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe". Aceea cu obrăznicie a zis: "Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mîndrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?".

Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vîrtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: "De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu". Iar aceea, dacă a auzit cuvîntul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. "Nu într-alt loc, a zis el, decît chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine". Iar ea a zis: "Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?". Deci, femeia aceea dorind să vîneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sînt decît soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfîntul a răspuns îndată: "Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sînt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate cîte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimînta cu mult mai vîrtos?". Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrînata a se depărta de vicleana poftă către dînsul şi să se căiască de cele dintîi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se şi căzînd la pămînt, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrînata ei pornire.

Apoi, făcînd adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfîntul Efrem în calea cea către mîntuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gîndurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mînăstire femeiască, spre a face fapte bune. Şi în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vîrtos întorcînd-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre calea mîntuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întîlnindu-se cu două femei desfrînate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amîndouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povăţuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii şi izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzîndu-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiţă asemenea cu razele soarelui şezînd pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită şi vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învăţîndu-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este şi pentru ce a venit; de aceea se şi împărtăşesc unul cu altul de vorbire şi se îndulcesc de bunătăţile care erau întru dînşii.

Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi ale acestuia să le povestim. Căci nici un gînd care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învăţătoresc pe care sfîntul cu covîrşire l-a împărtăşit în adîncul sufletelor credincioşilor de-a pururea. Şi aceasta chiar el o însemnează, zicînd: Încă fiind tînăr, era ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pămîntul întinsă; şi toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur şi din struguri mînca. Iar viţa cu cît strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atît mai mult cu rodul se înmulţea. Şi aceasta însuşi o zicea despre sine.

Încă şi alţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulţime de îngeri pogorîndu-se de sus şi avînd în mîini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, iar alţii pe altul dintre aceia cîţi cu adevărat săvîrşeau viaţa cucernică şi înţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit că lui Efrem i se încredinţase cartea.

Deci, deşteptîndu-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat într-însa pe Efrem cu învăţături prea bune şi decît mierea mai dulci, ospătînd pe cei ce erau de faţă. Iar acela, după vrednicie mulţumeşte lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atît de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvîntului şi necurmarea gîndurilor, încît nici limba nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încît chiar el a zis odată către Dumnezeu: "Stăvileşte, o! Stăpîne, valurile darului Tău". Căci făcîndu-se adîncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decît numai cu rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.

Nopţile apucîndu-l priveghind, se trezea iarăşi la lumină, fiindcă se temea de stăpînitorul întunericului, ca nu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; şi de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cît de puţin somn îi era destul, gustîndu-l numai, nu spre saţiu, ci numai de nevoie, ca să-i ţie trupul, care la cele multe sudori şi osteneli se întindea; şi aşa făcea să fugă din ochii lui somnul. Şi multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere şi chinuirea de tot felul a trupului şi necăjirea.

Apoi, a adunat atîta bogăţie, încît martori pentru dînsul chiar gura sa o iau şi graiurile lui cele mai de pe urmă, decît care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai adevărat. Acestea sînt în acest chip: "Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pămînt n-am cîştigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi porunceşte: Nimic pe pămînt să nu cîştigaţi. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel".

Astfel a supus toate, cel rîvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor celor dintîi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atît de mare, fierbinte şi tare? Căci cenuşa, ca pîinea o mînca şi băutura cu plîngere o amesteca şi de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în rîs şi-l defaimă; el se ruşina şi privea la pămînt, culoarea feţii o schimba uneori, cu sudori era asudată şi cu totul fără de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci cînd era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: "Să nu cîntaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvînt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu puneţi deosebi trupului meu mormînt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sînt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei".

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el şi mult dorea folosirea acelora şi de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizînd inima şi mîna multora din bogaţi, cum şi vistieriile, printr-înşii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă. Căci cuvîntul lui nu era numai ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şi însăşi vederea şi blîndeţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată fapta bună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvîntul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţîndu-se Efrem, care avea trebuinţă de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugeta ca Apolinarie, şi se apropia către păzitoarea cărţilor, prefăcîndu-se că-i aduce binecuvîntare şi că se împrieteneşte cu acea femeie, pe cînd lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgînătăţii lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, "ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii". Iar ea amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mînă cărţile, rugîndu-l a le înapoia grabnic.

Deci, Sfîntul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luînd dreptul de întîi-născut, cu vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizînd cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungîndu-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinîndu-le mult timp cu mîna şi strîngîndu-le, încît toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luîndu-le şi necercetîndu-le, nici deschizîndu-le, şi văzînd că erau bine pe din afară, s-a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut cîtva timp cărţile la dînsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia necuvioasele cărţi ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvîntului. Însă Apolinarie, fiind obosit şi de bătrîneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, "că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult". Pentru aceasta, luînd una din cărţi, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzînd, şi de mîhnire umplîndu-se cu sufletul, cum şi de ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu rîvnă pentru Hristos, încît în sufletul lui se sădise fapta cea bună şi se socotea ca un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori şi de trandafiri, sau ca alt cer pe pămînt cu mulţimea stelelor, şi pretutindeni înfrumuseţat. El era ca un rai care înflorea şi strălucea de-a pururea şi niciodată nu se veştejea; iar de şarpele cel veşnic clevetitor al mîntuirii noastre, cu totul era neatins şi necălcat.

Însă acum, către sfîrşit, trebuie să spun şi povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfîrşitul aceluia, şi mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dînsul. Căci, atunci cînd avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mare preţ. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dînşii - şi acesta era din cei mai străluciţi, gătind o haină de mare preţ şi scumpă, socotea a înfăşura trupul lui Efrem după moarte.

Auzind aceasta, sfîntul care bolea foarte rău, s-a mîhnit, că şi osîrdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lîngă patul sfîntului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tînguia, sucindu-şi mîinile şi întorcîndu-şi ochii, apoi curgîndu-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sînt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieştii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcîndu-i-se milă şi mărturisirea primind-o, cu rugăciunea şi cu punerea mîinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduinţa, după poruncă. Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfîrşitul vieţii, cu atît de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locaşurile cele cereşti şi de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste şi stăpînire, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Viaţa Sfîntului Ierarh Efrem, Episcopul Periaslavului
(28 ianuarie)

(Culeasă din Patericul de la Pecersca)

După fericitul Varlaam, care era fiu de boier, acest fericit Efrem, fiind slăvit şi de bun neam, iar domnului Iziaslav fiind foarte iubit, şi ţinînd toţi la dînsul, a plecat din casa domnească la Cuviosul părintele nostru Antonie, în peşteră; rugîndu-se ca să-l numere, în locul slujbei de voievod, cu slugile Împăratului ceresc, punînd pe dînsul sfinţitul chip îngeresc al monahiceştii rînduieli. Iar Cuviosul Antonie învăţîndu-l pentru mîntuirea sufletului, l-a dat fericitului Nicon, ca să-l tundă monah. Iar el făcîndu-i porunca, a tuns pe fericitul Efrem, şi l-a îmbrăcat în haină monahicească.

Dar despre necazul ce a ridicat diavolul, vrăjmaşul şi urîtorul binelui, asupra Cuviosului Efrem, precum şi asupra fericitului Varlaam, s-a scris în viaţa Cuviosului Antonie şi a lui Nicon. Pentru că domnul întunericului fiind biruit de acea sfîntă turmă, care se aduna în peştera cea întunecoasă, şi înţelegînd că de atunci avea să se preamărească acel loc, plîngea de a lui pierzare diavolească.

Deci, diavolul a început, cu meşteşugirile sale cele rele, a aţîţa inima voievodului Iziaslav asupra cuvioşilor, ca să risipească acea sfîntă turmă. Dar, nicidecum nu a putut, ci singur s-a gonit cu rugăciunile cuvioşilor şi a căzut în groapa care şi-a făcut-o el. Căci şi cel ce a tuns pe acest fericit, adică Cuviosul Nicon, a fost dus la voievod şi de acela a fost ocărît. Atunci, chiar egumenul, adică Cuviosul Antonie, cu fraţii din peşteră, s-au izgonit prin mînia voievodului, însă degrab, prin mijlocirea doamnei către voievodul Iziaslav, dar mai ales prin rugăciunea cereştii împărătese, a Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, către Împăratul slavei Hristos Dumnezeu, monahii s-au întors în peştera lor, ca nişte viteji de la război, biruind pe luptătorul lor, diavolul; şi erau întotdeauna în peşteră, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Apoi, Cuviosul părintele nostru Efrem, văzînd că pentru tunderea lui a pornit vrăjmaşul o tulburare ca aceea asupra sfintei turme, s-a înarmat în peşteră foarte tare asupra lui, prin viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi post şi prin priveghere de toată noaptea. Deci, supunîndu-se întru toate la învăţătura părintelui şi povăţuitorului său, Cuviosului Antonie, mare rîvnă avea să urmeze faptele lui. Pentru aceea, precum Antonie a călătorit din Rusia la Sfîntul Munte, asemenea şi Cuviosul părintele nostru Efrem ardea cu duhul de Sfintele Locuri, ca şi acolo fiind văzător al vieţii Sfinţilor Părinţi celei întocmai cu îngerii, să se îndemne spre îmbunătăţitele lor osteneli, prin dragoste.

Deci, se ruga Cuviosului Antonie să-i dea binecuvîntare, ca să meargă în ţara grecească. Iar el nevrînd ca să-l lipsească de plata străinătăţii, l-a liberat cu binecuvîntare şi cu rugăciune, după cum altă dată Noe a trimis porumbiţa din corabie, ca să aducă ramura de măslin.

Atunci Cuviosul părintele nostru Efrem, luînd ca două aripi de plumb binecuvîntarea părintească şi rugăciunea, a pornit pe calea ce îi era înainte şi, sosind la Constantinopol, a privit pretutindeni, cercetînd locaşurile oamenilor cereşti şi ale îngerilor celor pămînteşti; apoi, săturîndu-se cu îndestulată duhovnicească hrană, prin cuvinte de suflet folositoare şi prin învăţătura acelor sfinţi părinţi, a zăbovit acolo cîtăva vreme. Şi atrăgîndu-l dragostea părintească înapoi iarăşi, ca să nu se mai întoarcă în corabia sa cea gîndită fără vreo ramură de măslin, a scris tipicul Sfintei Mînăstiri a Studiţilor, şi în Mînăstirea Pecersca l-a adus; pentru care a trimis la dînsul fericitul Teodosie, fiind egumen al Cuviosului Antonie. Iar după întoarcerea de la Sfintele Locuri, a vieţuit în Mînăstirea Pecersca timp puţin, unde a dat pildă de multe fapte bune, spre folosul sufletesc; încît toţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru dînsul. Într-acea vreme a murit fericitul Petru, episcopul Periaslavului; deci, prin dumnezeiasca bunăvoire, şi cu sfatul tuturor, după voirea marelui domn Vsevolod Iaroslavici, cuviosul părintele nostru a fost ales episcop al Periaslavului, prin ajutorul preasfinţitului mitropolit Ioan al Kievului.

Astfel, luînd vrednicia arhieriei, a început în episcopia sa a avea mare sîrguinţă, socotind acest lucru mai cinstit şi mai iubit decît toate, ca adică să înmulţească lauda preasfîntului nume al lui Dumnezeu; iar Dumnezeu i-a ajutat lui în chipul acesta: căci, în puţini ani a întemeiat o biserică de piatră, mare şi prea frumoasă, în cinstea Sfîntului Arhanghel Mihail, pe care a făcut-o scaun al episcopiei Periaslavului. Asemenea, a zidit şi o altă biserică de zid Sfîntului Teodor, în poartă, cum şi Sfîntului Apostol Andrei, întîiul chemat, lîngă poartă; şi a împodobit cetatea Periaslavului cu diferite feluri de zidiri bisericeşti, toate de piatră, cum nu mai fuseseră pe acolo. Dar toate acestea după multă vreme întru nefiinţă au venit; căci voind Dumnezeu, a dat tot pămîntul Rusiei pentru păcatele noastre, spre pedepsirea păgînului împărat al sciţilor, Batie, şi astfel a căzut soarta pe preaslăvita cetate a Periaslavului.

Apoi, a fost acest cuvios emblema episcopiei sale, şi la mutarea cinstitelor moaşte ale cuviosului părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi. Deci, vieţuind bine şi cu dumnezeiască plăcere, a luat sfîrşit vremelnicei vieţi, iar cu sufletul s-a suit la scaunul Stăpînului, cel nefăcut de mînă; unde să ne învrednicească şi pe noi a fi ca oile adunate de glasurile rugăciunilor păstoreşti, ale Cuviosului părintelui nostru Efrem; ca împreună cu dînsul să preamărim pe Începătorul păstorilor, Iisus, şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe Sfîntul Duh, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

 

Cuviosul Efrem, făcătorul de minuni
(28 ianuarie)

În zilele binecredincioşilor şi marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri ai Rusiei, Boris şi Gleb, erau în Rusia trei fraţi de la o mamă: Efrem, acesta a cărui pomenire se face, Gheorghe şi Moise, de neam din pămîntul unguresc; şi toţi slujeau la marii domni Boris şi Gleb, în rînduiala boierească. Sfîntul Boris, fiind ucis la rîul Altii, boierul Efrem nu s-a întîmplat a fi acolo, iar Gheorghe, fratele lui, împreună cu Sfîntul Boris, fu ucis, de vreme ce venise peste stăpînul său şi-i tăiară capul. Iar al treilea frate, Moise, fiind la uciderea aceluia, cu fuga sa fu mîntuit de moarte; apoi, mai pe urmă, a pătimit mai mult decît oarecînd Iosif de la Pentefri, pentru curăţia lui, şi s-a făcut monah sfînt la Kiev, în Sfînta Mînăstire Pecersca, precum se scrie în viaţa lui.

Acest fericit Efrem, după uciderea binecredinciosului domn Boris, în locul acela unde se făcuse acea nedreaptă ucidere, a mers tînguidu-se; şi căutînd trupul fratelui său, nu l-a aflat, fără numai capul, pe care, luîndu-l, l-a păstrat pînă la sfîrşitul său.

Apoi, lăsîndu-şi dregătoria şi casa, s-a dus la cetatea Torjna, şi aflînd un loc foarte frumos aproape de cetatea aceea, pe malul rîului Tverului, a întemeiat acolo o biserică în numele stăpînilor săi, marilor domni, a sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Şi adunînd mulţime de monahi, a zidit mînăstire, şi s-a făcut arhimandrit; apoi, ostenindu-se în post şi în rugăciune, a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El în anul 6523 (1015 d. Hristos). Iar după moarte se săvîrşeau multe minuni la mormîntul lui şi se făceau tămăduiri bolnavilor; precum se fac şi acum tămăduiri celor ce merg cu credinţă la mormîntul său, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Efrem Sirul

Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Efrem Sirul

28 ianuarie

Parintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice.

Minunatul Efrem a răsărit din pămîntul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegînd-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vîrstă.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.