Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Nou

2 iunie

Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care desi s-a aratat cu mult timp mai târziu, însa nu este mai mic decât cei de demult. Caci Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, datatorul de nevointe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci si acum, în vremea cea mai de pe urma, deschide usa marturisirii celor ce vor a se face mucenici.

Detalii

In stoc

  • A3 - 305 x 440 mm
  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • Litografie cu rama si sticla

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaIunie
Ziua2

SFÂNTUL MARE MUCENIC IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA
(2 IUNIE)
    

Multi au vietuit în lume viata buna si placuta lui Dumnezeu, dupa învatatura Domnului nostru Iisus Hristos si dupa învatatura Sfintilor Lui Apostoli. Dintre acestia este si Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care desi s-a aratat cu mult timp mai târziu, însa nu este mai mic decât cei de demult. Caci Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, datatorul de nevointe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci si acum, în vremea cea mai de pe urma, deschide usa marturisirii celor ce vor a se face mucenici si îi cinsteste cu aceeasi cinste, încununându-i cu aceleasi cununi. Deci se cade sa începem a istorisi de unde este nasterea si cresterea sfântului ce se praznuieste astazi, ce fel de lucruri bune a facut, cum a marturisit pe Hristos si cum a patimit pentru dragostea Lui.     

In partile Capadociei, care se margineste cu Armenia mica, este o cetate mare si vestita ce se numeste Trapezunda. Acea cetate aflându-se lânga mare, multe corabii de pretutindeni se abateau pe acolo, pentru îndestularea marfurilor si pentru avutia ce se afla în ea. Din aceasta cetate a odraslit acest mare placut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a nascut din parinti crestini, binecredinciosi, iubitori de Dumnezeu si împodobiti cu fapte bune; întru care si pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-1 si deprinzându-1, l-au facut desavârsit în faptele cele bune crestinesti. Iar de vreme ce acea cetate este zidita lânga mare si cetatenii ei erau obisnuiti a umbla cu corabiile pe mare si a face negutatorie, spre a-si câstiga cele de trebuinta, de aceea si fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie si ducându-se în multe cetati, facea negutatorie.     

Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui ca a intrat într-o corabie a unui om dintr-alta tara care avea multa negutatorie. Acela era de neam francez, cu credinta latin, adica papistas, cu naravul salbatic, nemilostiv si fara de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viata cea îmbunatatita si placuta lui Dumnezeu, fiindca vrajmasul nu suferea cu usurinta faptele cele bune ale fericitului Ioan. Caci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând si plecat catre toti, lesne apropiat tuturor, facând milostenie catre toti, miluind pe toti cei lipsiti ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui si întinzându-le mâna de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi si, izvorând totdeauna lacrimi, îsi zicea: „De vei milui pe fratele cel ce patimeste rau, miluit vei fi si tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat asa vei fi si tu mângâiat de Dumnezeu".     

Acestea vazându-le vrajmasul cel nevazut si pizmuindu-1, a vrut sa faca sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit sa-1 departeze de la dreapta si sfânta credinta a Bisericii Rasaritului. Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrajmasul cel vazut, pe capitanul corabiei, care se împotrivea credintei celei drepte, ca sa ocarasca pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinta a Rasaritului. De aceea, între ei se facea mare cearta pentru credinta în calatoria pe mare, si totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învataturile cartilor si preaînte-lept; si astfel îi rusina socoteala lui cea nedreapta si ereticeasca. De aceea, francezul acela se mânia foarte rau asupra nebiruitului ostas al lui Hristos, se iutea si îl batjocorea cu multe ocari si-1 vrajmasuia, gândind rau asupra lui.     

O vrajmasie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Marii Negre cel dinspre tara Moldovei, lânga Cetatea Alba. Deci, iesind din corabie, vrajmasul cel rau si pizmas s-a dus la eparhul cetatii, care era cu neamul si credinta turc, fierbinte pazitor si aparator al credintei sale celei turcesti. Si a adus capitanul la cadiu urmatoarea pâra împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un barbat în corabie, care a venit cu mine aici si voieste sa se lepede de credinta sa cea crestineasca si sa se înstraineze de patria sa. El voieste a se apropia de credinta voastra si sa primeasca legea voastra cea turceasca, ca sa se faca partas al semintiei voastre. Aceasta o stiu deoarece, calatorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta si s-a jurat înaintea mea cu multe juraminte ca nicidecum nu-si va schimba gândul sau. De aceea tu sa ai îndata purtare de grija pentru el, ca sa-1 aduci la credinta voastra; caci multa cinste vei avea de la împaratul si de la toti cei de un neam si de o credinta cu tine, caci acest barbat este întelept si iscusit cuvântator, ritor prea ales si vestit, si nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste si mai de frunte în cetatea Trapezunda".     

Acestea auzindu-le acel eparh pagân, s-a umplut de bucurie si sezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit sa cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit si a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu fata vesela, i-a zis cu blândete: „M-am înstiintat destule despre tine, cum ca esti om ales si întelept, din cei de frunte din Trapezunda, si cum ca ai iubit credinta noastra cea mahomedana si voiesti a te apropia de ea. Caci astfel este credinta noastra, încât se lipesc si-si aprind inima de ea toti cei ce sunt cu gând curat si o înteleg pe ea; si celor ce o primesc cu bucurie, le da viata bine norocita si lungime de zile, pe când credinta crestineasca este vrednica de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zabovi, ci leapada credinta crestineasca care este defaimata si batjocorita de toti si cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleste si blestema legea si credinta cea crestineasca, caci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreuna cu femeile si cu copiii lor, ca sa te auda pe tine marturisind acum credinta noastra; fiindca au auzit despre tine ca voiesti acum sa te faci propovaduitor al credintei noastre celei stralucite, bine norocite si desfatate.     

Deci vino, o, minunatule, si stai împreuna cu noi si preamareste cu glas minunat soarele cel stralucitor, da cinste luceafarului care rasare înaintea soarelui si adu jertfa luminatorilor ceresti, celor ce lumineaza toata lumea. Astfel te vei învrednici de la împaratul nostru de multa cinste si de mari vrednicii; iar noua ne vei fi ca un frate adevarat, îndulcindu-te de viata cea dulce împreuna cu noi. Deci calca în picioare legea si credinta crestineasca, ca una ce este defaimata si proasta, încât sa vada si altii si sa învete de la tine a cinsti credinta noastra".     

Iar fericitul Ioan, câta vreme acel cadiu viclean si raucredincios graia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri si cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie: Când veti fi dusi înaintea domnilor si împaratilor, pentru numele Meu, sa nu va gânditi mai înainte ce veti grai sau ce veti raspunde în acel ceas, ca vi se va da voua cuvânt caruia nimeni nu va putea a se impotrivi, nici a raspunde toti cei ce se vor împotrivi voua.

Apoi, cautând cu ochii cei simtiti catre tiran si, raspunzând cu buna îndrazneala, a zis: „O, cadiule! Mi se pare ca minti pe fata. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodata sa ma lepad de sfânta credinta a Domnului meu Iisus Hristos! Sa nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici sa ma lase Dumnezeu sa primesc în mintea mea un gând pagânesc ca acesta. Acestea toate sunt mestesugiri ale vrajmasului adevarului si ale satanei, tatal tau; ca, intrând în tine ca într-un vas al sau, graieste prin tine catre mine, si nadajduind ca ma va trage spre pieire, se sileste sa ma departeze de la Dumnezeul cel adevarat, care precum este Ziditor al tuturor faptu­rilor vazute si nevazute, asa si al soarelui acesta, pe care tu îl cinstesti ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amagirii, nebuneste aduci fapturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevarat, facatorul soarelui caruia tu te închini.     

Deci nu te amagi ca ma vei pleca la minciuna, ci mai vârtos tu însuti învatându-te de la mine taina adevarului, leapada, te rog, întunericul pagânatatii care zace în sufletul tau si învredniceste-te a te face fiu al luminii, stralucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Si nu socoti ca soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaste ca este un luminator facut din fiinta focului si pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adica soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea sa fie Dumnezeu?"

Niste cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, si-a ridicat mâinile si ochii catre cer, si a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit împreunaACU Tatal Tau Cel fara de început si cu Preasfântul Duh, o Putere si o împaratie! Nu ma voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafarului, nu ma voi lepada de lumina, nu ma voi lipi de întuneric, nu voi lasa pe Dumnezeul meu si nici nu voi sluji diavolului!" Zicând aceste cuvinte marturisitorul lui Hristos, cu multa îndrazneala si cu fata vesela, tiranul îsi schimba adeseori fata sa, aprinzându-se înauntru de focul mâniei. Si neputând mai mult sa rabde pe mucenic, care îi graia împotriva si îi arata pagânatatea si desarta lui credinta, caci pe Hristos j)e Care îl hulea pagânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan II lauda si II propovaduia în mijlocul poporului ca este Dumnezeu adevarat; iar credinta lui pagâneasca, sau mai bine zis înselaciunea, o defaima si o surpa pâna la sfârsit; pentru aceasta a poruncit ostasilor sai sa-1 dezbrace pe mucenic de hainele sale.     

Si îndata facând ostasii cele poruncite, sfântul statea gol, fiind îmbracat întru Hristos. Dupa aceea, cadiul a poruncit sa se aduca multe toiege înaintea lui, si uitându-se catre mucenic, a zis: „Nu spune catre noi niste povesti ca acestea, ci leapada-te îndata de credinta cea nefolositoare si primeste legea noastra cu toata inima, precum ai fagaduit, si împodobeste-te cu legile noastre. Paraseste de acum acele lungi cuvântari ale tale si împlineste ceea ce ai fagaduit; iar de nu, apoi ma jur pe legea noastra cea bine norocita si slavita, ca nu numai îti voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci si cu alte munci prea cumplite si nesuferite firii; iar mai pe urma te voi omorî cu moarte grea".     

Iar sfântul, raspunzând, a zis: „Tiranule si plinule de toata spur­caciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântator de povesti precum spui tu, ci sunt rob si marturisitor al adevaratului Dumnezeu Cel preamarit în Sfânta Treime. în El m-am învatat a crede de la stramosii si de la parintii mei, Lui unuia ma închin, Aceluia aduc jertfa de lauda, pe El II marturisesc, ca este Ziditor al tuturor fapturilor, pe Acela îl astept judecator al viilor si al mortilor. Acela va veni sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui în vremea aceea, când, dupa porunca Lui, soarele acesta ce se vede, asezat si rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nadajdui ca vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi si de la început, acelea le graiesc si acum si le voi grai pâna la sfârsit.     

Ca niciodata nu ma voi lepada de Hristos Dumnezeu si Facatorul meu, niciodata nu voi cinsti mai mult faptura decât pe Facatorul, nu ma voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defaima sfânta credinta în Dumnezeul meu, în care m-am nascut si în care m-am deprins de la parintii mei, pâna când voi fi stapân al gândului meu; si, mai ales, pâna când voi rasufla vazduhul acesta. Deci nu mai zabovi, lucrator al nedreptatii, ci arata obiceiul tau de câine si fara de omenie care este ascuns în tine; scapa-te odata de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiesti sa ma muncesti, si trimite-ma mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stapânul meu cel dorit de mine. Deci fa degrab ceea ce ai sa faci, pentru ca urechile mele nu pot sa auda mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspida este sub buzele lor. Nici ochii mei sa nu mai vada fata ta cea spurcata, despre care iarasi acelasi prooroc zice într-alt loc: Umple fetele lor de ocara si vor cauta numele Tau, Doamne!     

Iata ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-1 cu toiege, arde-1 cu foc, îneaca-1 în mare, taie-1 în bucati cu sabia, pune asupra lui si alte munci; si daca ai mai cumplite decât acestea, si pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea si pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le rabda cu placere si cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".    

Iar tiranul cel salbatic si nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului marturisitor, s-a aprins de mânie si îndata a poruncit sa întinda pe mucenic la pamânt si sa-1 bata fara de mila cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l-au batut slugile tiranului pe rabdatorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucati si lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s-a rosit de sângele lui. Deci viteazul patimitor rabdând cu barbatie o munca ca aceea, si-a ridicat ochii mintii sale catre cer si a zis: „Multumesc Tie, Stapâne Dumnezeule, ca m-ai învrednicit a ma spala cu sângele meu si a ma face curat de pacatele mele, care mi s-a întâmplat a le pacatui înaintea ta, dupa Sfântul Botez, din neputinta omeneasca". Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multa mânie si atât de cumplit l-au batut, pâna ce i s-a stins si glasul.     

Apoi, facându-se seara, ighemonul a poruncit sa lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu doua lanturi, sa-1 arunce în temnita si sa-1 pazeasca pâna a doua zi, spre o mai mare munca. Si neputând mucenicul lui Hristos sa mearga singur de cumplitele rani, muncitorii l-au târât ca pe un mort si astfel l-au închis în temnita. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiara, sezând la locul lui cel obisnuit de judecata, a poruncit sa aduca înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.     

Deci rabdatorul de chinuri si viteazul ostas al lui Hristos a venit înaintea lui cu fata luminata si cu sufletul vesel. Si privind raucredinciosul cadiu spre el si vazându-1 astfel luminat si vesel -caci darul si puterea lui Dumnezeu care a întarit pe sfintii mucenici cei de demult, aceea întarea si pe Sfântul Ioan, care patimea pentru aceeasi marturisire a bunei credinte si a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru -, s-a mirat foarte mult ca, dupa atâtea cumplite munci, se mai afla suflet în el si, ca si cum n-ar fi patimit nimic, se arata asa de vesel.     

Deci a zis catre el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de rusine si necinste te-a adus neînduplecarea si nesupunerea ta, încât putin a lipsit de nu ti-ai pierdut si viata, care este atât de scumpa si de iubita tuturor oamenilor. însa de te vei pleca sfatului si socotelii mele, este gata însanatosirea ta, caci în putine zile, ranile si zdrobirile trupului tau se vor tamadui; fiindca noi avem doctori foarte iscusiti, veniti din India si din Persia. Iar de nu voiesti sa asculti de sfatul meu, ci înca vrei sa mai petreci în crestinatatea ta, apoi sa stii ca te asteapta mai multe si mai cumplite batai".     

Atunci Sfântul Mucenic Ioan a raspuns: „O, judecator tiran, eu nu ma îngrijesc nici câtusi de putin de ranile trupului meu cel zdrobit; caci cu cât se strica omul nostru cel din afara, cu atât omul nostru cel dinlauntru se înnoieste, dupa cum graieste Marele Apostol Pavel. Eu nu am alta grija, decât numai sa rabd pâna la sfârsit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce ma întareste si Care a zis: Cel ce va rabda pâna în sfârsit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit si ai aflat si alte munci, mai noi si mai cumplite, pune-le asupra mea; caci ranile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!"     

Nebunul tiran s-a rusinat foarte mult de aceste cuvinte prea întelepte si, tremurând cu totul de mânie, a racnit ca o fiara si a poruncit sa-1 bata mai cumplit. Deci muncitorii aceia au batut multe ceasuri pe rabdatorul de chinuri, pâna au obosit cei ce-1 bateau. Iar dupa aceea schimbându-se unii dupa altii, asa l-au muncit pâna ce s-au ranit si s-au rupt si cele dinlauntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slabit. Si toti câti se adunasera la acea priveliste si priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecator, ocarându-i obiceiul lui cel nemilostiv si salbaticia lui cea de fiara. Iar sfântul soptea cu buzele si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea rabdare pâna la sfârsit.     

Atunci tiranul a poruncit sa aduca un cal salbatic si sa lege picioarele mucenicului de coada calului, dupa aceea unul din ostasi sa încalece pe calul acela si sa alerge pe ulitele cetatii cât va putea; si astfel sa târasca pe patimitorul lui Hristos prin toata cetatea. Deci sfântul a fost tras prin toate ulitele cetatii, încât s-a facut priveliste îngerilor si oamenilor. îngerilor s-a facut priveliste de bucurie si veselie, ca bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie, pentru un pacatos care se pocaieste, iar daca pentru un pacatos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de rabdator, care patimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credinciosi li s-a facut priveliste de jale. Si cum sa fie de jale, când vedeau calul alergând si tragând dupa el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pamântul rosindu-se cu sângele lui, si bucatile de carne ce cadeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pamânt si de pietre? Cine nu s-ar fi umilit si nu ar fi varsat izvoare de lacrimi, vazând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântatoare.     

Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv calaret, când a ajuns pe la locuintele jidovesti si alerga trecând pe ulitele lor, multime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, si strigând si strâmbând fetele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fara de rânduiala. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goala si, ajungând pe sfântul ce era târât, i-a taiat cinstitul si sfântul lui cap. Si astfel bunul si viteazul ostas al lui Iisus Hristos si-a sfârsit nevointa sa muceni-ceasca, dându-si în mâinile Domnului sfântul si luminatul sau suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-1 ostasul acela de la coada calului, 1-a lasat în acel loc, neîngropat, nebagat în seama si neîngrijit. Si astfel zacea împreuna cu capul lui cel taiat, si nimeni din crestini nu îndraznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia pagânilor.     

Iar dupa ce s-a înnoptat, s-a facut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic: deodata s-au aratat multe faclii arzând, iar trei barbati cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfintite si negraite si tamâiau împrejurul trupului mucenicului. Si s-a aratat un stâlp de foc deasupra sfintelor moaste, întarit pâna la cer. Minunea aceasta s-a vazut de multi, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zaceau sfintele lui moaste. Iar unul din jidovi, a carui casa era aproape de acel loc unde zacea mult patimitorul trup al sfântului, parându-i-se ca preotii crestini au venit sa-1 ia si sa-1 dea îngroparii celei obisnuite, a luat un arc cu sageata si s-a apropiat acolo, vrând sa sageteze pe unul din acei preoti. Deci, punând sageata în arc, a tras cât a putut si când a vrut sa dea drumul sagetii, sageata si coarda s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stânga, încât nu putea nici sa trimita sageata, nici mâinile sa le dezlipeasca.     

Asa a petrecut toata noaptea acel jidov, fiu de vipera. Si facându-se ziua, acei minunati barbati si stâlpul de foc si facliile s-a ascuns, facându-se nevazuti; iar barbatii, femeile, tinerii si batrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticalos sagetator, cum statea astfel nemiscat, precum întinsese arcul si sageata, ca fiind fere­cat cu fiare, însa fiind legat cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu.     

Deci iudeul acela, desi nu voia, povestea tuturor cu de amanuntul toate cele vazute de dânsul asupra trupului mucenicului si cum i s-a facut de Dumnezeu acea razbunare, pentru încercare cea cu îndrazneala a lucrului celui rau. Iar dupa ce a facut catre toti de multe ori aratarea si marturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile si a scapat de pedeapsa. Iar cadiul înstiintându-se de aceasta minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit crestinilor sa ia trupul mucenicului si sa-1 îngroape. Deci crestinii luându-1, l-au îngropat cu cinste lânga biserica lor.     

Iar dupa ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit sa fure cinstitul lui trup si sa-1 duca în patria sa. Poate ca s-a cait pentru rautatea sa sau poate a avut de gând sa spuna pe urma ca sfântul a fost de credinta lor cea apuseana. Deci într-una din nopti, aflând vreme prielnica pentru acel lucru cugetat în sine, a mers cu ai sai la mormântul mucenicului si a început a sapa locul si a descoperi mormântul, vrând sa ia cinstitele lui moaste. Dar în acel ceas, ostasul lui Hristos s-a aratat în somn preotului acelei biserici si a zis: „Scoala-te îndata si alearga la biserica, ca iata acel francez voieste sa fure trupul meu". Iar preotul, sculându-se îndata, a alergat cu toata puterea sa la biserica si a gasit mormântul sapat si deschis; iar trupul sfântului aproape sa fie furat. Deci a izgonit pe acel francez si pe oamenii sai nelucratori si deserti. Si chemând pe crestinii acelei biserici, le-a povestit cele facute si toti au preaslavit pe Dumnezeu, Cel ce preamareste pe sfintii Sai. Si luând cinstitele moaste ale sfântului mucenic, le-au dus în biserica, asezându-le în altar aproape de Sfânta Masa.     

Acolo au stat acele sfinte moaste ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de saptezeci de ani, facându-se asupra lor aratari dumne­zeiesti ziua si noaptea. Uneori se arata oarecare lumina minunata; uneori un stâlp de foc se arata pogorându-se asupra sfintelor moaste; alteori îngeri pogorându-se asupra lor si suindu-se la cer, iar alteori iesea de acolo buna mireasma negraita. Si multe si felurite tamaduiri se faceau acolo, încât a strabatut pretutindeni vestea minunilor care se faceau la acele sfinte moaste.     

Intr-acea vreme domnea în tara Moldovei binecredinciosul si de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodo­bea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit si „cel Bun", ci era aprins si cu dragoste si cu râvna dumnezeiasca catre sfintii mucenici.     

Deci auzind el de multele minuni ce se faceau de sfintele moaste ale acelui mucenic, a dorit sa le aiba la sine, iar mai cu seama sa-si împodobeasca tara cu acea nepretuita vistierie. Deci, sfatuindu-se cu prea sfintitul arhiepiscop a toata tara, Iosif, a trimis la Cetatea Alba, pe oarecare din boierii sai, cu multime de ostasi si cu multa avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au rasturnat - dupa cum spune zicala - toata piatra, necrutând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinta de acestea - caci Cetatea Alba era atunci sub stapânirea otomanilor - si astfel si-au dobândit dorirea.     

Deci luând acele sfinte moaste, multa parere de rau au pricinuit credinciosilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea domneasca a Sucevei, a iesit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toti boierii sai cei mari, înca si preasfintitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul sau cel duhovnicesc si tot poporul. Si astfel au întâmpinat cu bucurie, cu faclii, cu tamâie si cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânsii. Iar marele voievod, cazând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbratisat mult patimitoarele sale moaste si, punându-si ochii si gura pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sarutat cu multa evlavie si credinta. Apoi, varsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca pazitor al sau si al stapânirii sale, înca si al binecre-dinciosului popor al tarii Moldovei. Astfel, cu mare cinste au asezat cinstitele moaste ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domneasca si capitala a Moldovei.     

Deci sfintele moaste au stat multi ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, pâna când, mutându-se scaunul domniei la Iasi, la mijlocul tarii, s-a mutat acolo si scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stapânitorii tarii cei duhovnicesti si politicesti aveau frica sa nu se prade de neamuri pagâne acel odor nepretuit. Pentru aceea au adus sfintele moaste la Iasi si le-au asezat în biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7194, iar de la Nasterea lui Hristos 1686, domnind peste tara Moldovei raposatul si fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, si mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multa învatatura, a venit Ioan Sobietchi, craiul polonez, cu ostile sale, trecând asupra Bugeacului tatarasc si întorcându-se prin târgul lasului. Iar mitropolitul Dositei, cu stirea craiului lesesc, vazând vremurile tulburi si nepasnice si temându-se ca sa nu pricinuiasca vreo robie a tarii si, împreuna cu tara, sa se prade de alte neamuri straine si barbare si aceasta vistierie sfânta si nepretuita, a ridicat sfintele moaste ale Sfântului Ioan si luându-le cu sine, împreuna cu toate odoarele sfintei mitropolii si cu hrisoavele mosiilor ei, s-a dus împreuna cu oastea craiasca în tara leseasca, cu gândul sa se sprijineasca acolo, ca la niste vecini buni, pâna se vor linisti tulburarile si se va face pace, ca apoi iarasi sa le aduca pe toate în Moldova la locul lor.     

Dar prelungindu-se vremea tulburarilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns sa-si împlineasca scopul si fagaduinta sa, caci a murit acolo în tara leseasca si de ceea ce s-a temut ca sa nu se întâmple de la alte neamuri barbare, a împlinit-o el cu lucrul; caciA a pagubit tara Moldovei multa vreme de acea vistierie nepretuita. înca si cei de pe urma, neavând osârdie sa încerce cu dinadinsul sa aduca la locul lor acele sfinte moaste, pâna a nu se învechi lucrul, le-au lasat acolo în tara leseasca împreuna cu odoarele sfintei Mitropolii, asezate într-una din bisericile din târgul ce se numeste Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaste sub stapânirea apusenilor, varsau neîncetate minuni si izvorau tamaduiri spre cei ce alergau cu credinta, cu dragoste si cu evlavie la ajutorul sfântului.     

Si au stat sfintele moaste multi ani în tara leseasca, în târgul cel mai sus aratat, unde le lasase Dositei Mitropolitul, pâna s-a cuprins de stapânirea apuseana o bucata mare din tara Moldovei, care s-a numit Cordunul si în care s-a cuprins si târgul Sucevei. Acolo se afla si Mitropolia cea veche, în care fusesera asezate sfintele moaste, dupa ce s-au adus de la Cetatea Alba, de prea fericitul întru pomenire si prea binecuvântatul si de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit si cel Bun, pentru faptele lui bune ce a facut.     

Iar în anul de la mântuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împaratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu-nului, ca sa vada hotarul, si a venit si prin satul ce se numeste Bosanci.     

De acolo a mers si în Suceava, caci nu este departe de acel sat târgul Sucevei, si a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate partile si vazând între altele si locul în care fusesera asezate mai înainte sfintele moaste ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Radautiului, Dositei: „Ce loc este acolo?" Episcopul a raspuns, zicând: „Acolo au fost asezate sfintele moaste ale Sfântului Ioan cel Nou". Iar împaratul aratând cu mâna, a zis: „Se vor aduce si se vor aseza iarasi acolo". Fiindca episcopul mai înainte facuse cererea aceasta.     

Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Manastirii Putna, i-a poruncit sa se gateasca a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaste. Iar el, pregatindu-se, a pornit catre Tara Leseasca spre cetatea Liovului si, într-o Duminica, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind si arhimandritul Meletie trimis mai înainte pentru aceasta pricina. Acolo aflându-se si împaratul, a poruncit la doua regimente de ostasi sa mearga mai înainte la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaste la o manastire baziliana, ca sa nu se faca vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaste. Acea manastire fusese ortodoxa în vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaste.     

Deci trimisii au pornit pentru luarea sfintelor moaste si, ajungând la marginea cetatii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarasi baziliene, au gasit toata cetatea înconjurata de strajile celor doua regimente, care straji erau atât de sus asezate, încât puteau sa se vada una cu alta. Si era data porunca împarateasca ca tot poporul sa stea închis prin casele lor; iar cel care va iesi afara sa fie împuscat. Deci numitii trimisi zabovind la locul acela pâna la miezul noptii, atunci a venit porunca sa porneasca cu careta cea pregatita, spre luarea raclei cu sfintele moaste. Si astfel au pornit la miezul noptii, prin întuneric, fara nici o lumina.

Si împreuna cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru aceasta treaba. Deci au ajuns cu totii la întâia straja nemteasca. Si înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povatuitorul parintilor, a vorbit cu mai marele strajii si îndata i-au liberat. De acolo mergând înainte si trecând prin alte straji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetatii si, mergând catre biserica în care se aflau sfintele moaste, au dat peste alta straja, care întrebându-i ce cauta, le-au raspuns ca au venit sa ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele strajii i-a întrebat: „Dar puteti sa-1 luati?" Ei au raspuns: „Putem, caci avem porunca împarateasca". Atunci îndata i-a lasat si, mergând ei printr-o bolta la o usa, au gasit acolo doi soldati cu pustile în spate, care i-au oprit putin, pâna ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreuna cu toti ai sai, de le-a dat de stire. Si fara de zabava au venit doi baziliani, cu doua faclii de ceara aprinse, si îndata au intrat în biserica.     

Acolo au gasit pe un comisar împaratesc cu vreo treizeci de ofiteri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia facându-le cale, trimisii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusa în loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau cincisprezece sfesnice cu faclii, iar la picioare o candela mare de argint aprinsa. Deci luând toate sfesnicele de pe racla, au cerut cheia si descuind-o, au ridicat capacul si au vazut pe dinauntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini si altele, pe care le pusesera acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli si vatamaturi la aceste parti ale trupului lor si se vindecasera cu rugaciunile sfântului. Mai era înca în racla si un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Tarii Moldovei". Iar banii ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci facându-se catastif de toate argintariile care s-au aflat în racla, s-a încuiat iarasi racla cu încuietoarea ei.     

Dupa aceea, ridicându-se racla de patru greci papistasi, care mersesera cu parintii cei trimisi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împaratesc întrebându-1 care este pricina, el a raspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverinta de la comisarii Moldovei, ca nu cumva dupa vremi sa ni se mai ceara vreodata sfintele moastele".     

Deci ei, socotind ca este dreapta cererea lor, au scris acea adeverinta si s-a iscalit de arhimandritul Meletie si de fostul egumen Ioasaf, care au pus si pecetile lor si au dat-o bazilianului. Dupa aceea, îndata au ridicat Sfintele Moaste si, iesind din biserica, le-au pus în careta cea pregatita spre aceasta slujba si au iesit la poarta cetatii, unde erau cei treizeci de husari calari, pe care i-au gasit tot asa cum i-au lasat. Dupa ce au iesit pe poarta, îndata acei ostasi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte si cincisprezece de alta parte, si astfel au pornit împreuna cu cei ce duceau moastele. Si mergând pâna la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumatate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu porunca ca cei treizeci de ostasi sa se întoarca înapoi, iar parintii cu sfintele moaste sa mearga singuri în cetatea Liovului.     

Iar împaratul Iosif, având a merge la Brod, a iesit din cetate pe alta poarta. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la comandantul general, au spus ca au adus sfintele moaste si le-a dat voie sa ramâna pâna a doua zi. Iar a doua zi, gatindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-1 sa-i dea voie sa sarute sfintele moaste. Deci, mergând sa deschida racla, nu numai ca n-a putut, dar nici acoperamântul, care era peste racla, nu 1-a putut ridica nicidecum. Si vazând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, ca nu putem sa deschidem nici racla, nici sa ridicam acoperamântul! Poate nu este voia sfântului! Deci saruta racla deasupra cu credinta". Astfel facând grecul, s-a dus.     

Deci stând amândoi parintii în alta careta, au mers pe valea Liovului, dupa careta în care era racla sfântului, pâna s-au suit într-un deal, unde i-au ajuns patru greci cu femeile lor, ca sa se închine Sfintelor moaste, dupa parola ce o avusesera cu dânsii în Liov, ca în acel loc sa se închine si sa sarute Sfintele moaste. Deci acolo cu usurinta s-a ridicat acoperamântul de pe racla, si s-a deschis racla. Atunci, aducându-si aminte, au cunoscut ca acel grec ce a cerut mai înainte sa sarute sfintele moaste a fost fatarnic si necredincios, vrând sa ispiteasca puterea sfântului; si de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numeste Stanislav, nestiindu-i nimeni cu ce trebuinta merg. Ajungând la alt târg ce se numeste Tolmaci, i-a întâmpinat o posta trimisa de Dositei, episcopul Radautiului, ca sa cerceteze unde se afla trimisii, daca s-au luat sfintele moaste si în ce chip au urmat. Si raspunzându-i-se postei pentru toate, aceea s-a întors înapoi.     

A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache venind iarasi în posta de la episcop. A doua zi, s-a facut rânduiala de li s-au dat câte sapte husari si au mers în acea zi pâna aproape de hotarul ce desparte Tara Leseasca de Bucovina. A treia zi, s-au pornit catre Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, pâna a se gati de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care iesise din târg.     

Dându-li-se de acolo alti sapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Tarilor Lesesti si al Bucovinei, iar acolo au gasit corturi întinse si pe episcop sosit. Dar, pentru ca generalul Entiverc înca nu sosise, le-a spus episcopul ca nu este porunca sa treaca peste hotar pâna nu va sosi si generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zabovit peste hotar, de cealalta parte, împreuna cu tot norodul ce iesise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaste. Apoi sosind generalul, îndata s-a pornit sa treaca peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta în care a venit pâna acolo si s-a pus într-alta.   

Si trecând peste granita, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo saizeci de tunuri. Si au stat pe loc acolo, pâna a sarutat racla tot poporul care îl astepta pe sfânt; iar peste granita, de partea aceasta, n-au lasat sa treaca nici un om din Tara Leseasca.     

Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care numai preoti erau 204, cu dascalii lor si cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfintilor Apostoli, la un sat ce se numeste Lucavetul, unde au ramas. Iar a doua zi au mers în Cernauti cu multi crestini si cu multime de ostasi, tragând si multe tunuri din dealul Cernautiului.     

Si mergând prin târg pâna la o biserica a oarecaruia Herescu, acolo au asezat sfintele moaste si au stat pâna la opt septembrie. Iar în acea zi, au pornit sfintele moaste cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au asezat într-o biserica de piatra alunei mahalale ce se numeste Itcani. Acolo au stat pâna la ziua înaltarii cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Si facându-se stire si în Moldova de cealalta parte de Cordun, s-a adunat multime de crestini, spre cinstirea sfintelor moaste. Si astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu multime de preoti îmbracati si cu tot poporul, ridicând sfintele moaste din mai sus numita biserica, le-au dus în Mitropolia Sucevei si le-au asezat în mijlocul bisericii, unde au ramas si pâna în ziua de azi.     

Aceasta este viata si patimirea Sfântului Ioan cel Nou, aceasta buna negutatorie a negutatorit în lumea aceasta. El a plecat cu marfa pamânteasca de la Trapezunda, dar a negutatorit si duhovniceste, caci prin post si rugaciune catre Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie si prin facerile de bine catre aproapele, s-a suit ca pe o scara catre vârful faptelor bune, catre Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.     

Astfel a avut sfârsitul marturisirii, astfel de vitejie a aratat în nevointa marturisirii, astfel a rusinat pe pagânul cadiu, cu aceste cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începatorul de nevointa. El asa de bine s-a negutatorit, încât putin a dat si mult a dobândit. De trup s-a dezbracat ca de o sarcina si, de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Si s-a asezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împaratia cea vesnica, întru odihna dreptilor, întru lumina cea neînserata si întru veselia si bucuria cea nesfârsita.     

Iar mutarile moastelor lui pe pamânt sunt acestea: De la Cetatea Alba s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei si cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus în Tara Leseasca de Mitropolitul Dositei si de craiul acelei tari, Ioan Sobietchi; iar sederea Sfântului Ioan în Tara Leseasca a fost de 94 ani. Al treilea, din Tara Leseasca, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împaratesc, în anul 1783. Prin toate a trecut dupa vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slava si prin necinste, nevatamat si prea cu cuviinta.     

Ca Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslavesc pe pamânt, îi preamareste cu îndoita slava, si cu cea cereasca si cu cea pamânteasca. Pe cei ce-L marturisesc pe El înaintea oamenilor, si El îi marturiseste, nu numai înaintea sfintilor îngeri, ci si înaintea Tatalui Sau celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea si stapânirea, împreuna si Parintelui Sau celui fara de început si Preasfântului si de viata Facatorului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin. 

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

2 iunie

Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care desi s-a aratat cu mult timp mai târziu, însa nu este mai mic decât cei de demult. Caci Stapânul Hristos si Dumnezeul nostru, datatorul de nevointe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci si acum, în vremea cea mai de pe urma, deschide usa marturisirii celor ce vor a se face mucenici.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.