Sfantul Ierarh Nichifor Marturisitorul, Sfantul Ierarh Erasm

Nou

2 iunie

Sfântul Nichifor, marele ajutator al dreptei credinte, s-a nascut în Constantinopol, din parinti binecredinciosi si tematori de Dumnezeu, anume Teodor si Evdochia.

Detalii

In stoc

  • A3 - 305 x 440 mm
  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3
  • Litografie cu rama si sticla

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaIunie
Ziua2

SFÂNTUL NICHIFOR MĂRTURISITORUL, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
(2 IUNIE)
    

Sfântul Nichifor, marele ajutator al dreptei credinte, s-a nascut în Constantinopol, din parinti binecredinciosi si tematori de Dumnezeu, anume Teodor si Evdochia. Tatal lui s-a învrednicit de cununa martu­risirii, suferind rani si îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împaratiei lui Constantin Copro-nim, pentru ca, fiind el în dregatoria însemnarii lucrurilor împaratesti de taina si cinstind sfintele icoane cu buna credinta, a fost clevetit la împaratul cel rau credincios, cum ca se închina chipului Mântuito­rului si al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor.     

Imparatul, auzind acestea, îndata a chemat la sine pe fericitul Teodor si, cercetându-1 si înstiintându-se ca toate cele spuse împo­triva lui sunt adevarate, 1-a silit sa se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar dupa ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împaratului, a fost batut si trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina si acolo, fiind aruncat într-o temnita cumplita, a patimit pentru dreapta credinta. Iar dupa câta va vreme, chemat fiind la Constantinopol si silit din nou la eresul împaratului, n-a voit sa se supuna dorintei lui, ci a petrecut nestramutat în buna credinta, alegând sa primeasca batai si moarte, decât sa calce legile bisericesti si rânduielile Sfintilor Parinti. Deci, cu porunca împaratului celui fara de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarasi în Niceea, unde a petrecut sase ani în multa chinuire si a trecut catre Domnul spre vesnica si fericita viata.     

Iar sotia lui, cinstita Evdochia, a fost partasa la toate primejdiile si chinurile barbatului sau, pentru ca îi urma lui întru prigoane si patimea împreuna întru legaturi, nedespartindu-se de dânsul cu trupul si cu duhul. Apoi, dupa sfârsitul barbatului sau, ea s-a întors în Constantinopol si îsi petrecea zilele sale cu dumnezeiasca cuviinta, precum se cadea unei vaduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învatatura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împarateasca în locul tatalui sau. Iar fericita Evdochia n-a murit pâna ce n-a vazut pe fiul sau în rânduiala calugareasca si arhiereasca. Deci, multumind lui Dumnezeu, s-a dus în manastirea de fecioare si s-a tuns în calugarie; si, placând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci batrâneti.

Al unor parinti ca acestia a fost odrasla acest fericit Nichifor, pentru care ne sta noua înainte cuvântul. Astfel, mladita cea sfânta a radacinii celei sfinte, hranindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinta, a crescut în bune obiceiuri si, povatuit fiind la viata cea placuta lui Dumnezeu, îsi petrecea anii tineretilor sale cu întreaga întelepciune întru mare înfrânare. Si era fericitul Nichifor plin de întelepciunea cea din afara si dinlauntru, adica, de cea lumeasca si de cea duhovniceasca, stiind desavârsit nu numai cartile filosofilor elini, ci si dumnezeiestile Scripturi. El era si ritor renumit; si, pe lânga aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit si cinstit de toti pentru întelegerea si bunul sau obicei. Si venind în vârsta de barbat, a fost cinstit între sfetnicii împaratesti în vremea împaratiei lui Leon, fiul lui Copronim. Si pazea dreapta credinta în mijlocul celor raucredinciosi, închinându-se sfintelor icoane si aduqând si pe altii la acea cinstita închinare.   

Iar dupa moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a tinut în Niceea al saptelea Sinod a toata lumea al Sfintilor Parinti, asupra eresului cel luptator împotriva sfintelor icoane, pe vremea împaratiei lui Constantin, fiul lui Leon, si a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mireneasca, a ajutat mult Sfintilor Parinti, ca un prea întelept si foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptura si ca cel ce era întru mare cinste, caci lui, la acel sinod, îi era încredintata socoteala voii împaratesti si vorbirea cuvintelor împaratesti. Deci el s-a aratat, mai înainte de arhieria sa, a fi marturisitor si învatator al dreptei credinte, biruind pe eretici si rusinându-i; si era fericit si binecuvântat de Sfintii Parinti.     

Iar dupa sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câtiva ani în rânduiala si în cinstea lumeasca, întru sfaturile împaratesti. Dar, socotind ca nu-i este de folos sufletului sau aceea, ca sa slujeasca lumii celei cu multa tulburare si cu multa gâlceava, de vreme ce vedea ca în palat se face vrajba între fiu si între maica, si-a lasat dregatoria sa cea cinstita si, trecând cu vederea toata slava cea desarta, a iesit din cetate, salasluindu-se la un loc linistit si osebit, lânga Bosforul Traciei. Acolo a început în singuratate a sluji lui Dumnezeu, în rugaciuni si în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar dupa o vreme oarecare, zidind o biserica si adunând acolo monahi, a facut o manastire; si desi era fara chipul monahicesc, se ostenea calugareste, încercându-se pe sine, daca va putea suferi nevointa vietii celei aspre a calugariei.     

Si a petrecut acolo multi ani, pâna la împaratia lui Nichifor. Apoi, preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se catre Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, caci desi era cu chipul mirean, însa cu viata era desavârsit monah. Din acea vreme a îmbracat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar dupa aceea, si nevrând, împaratul Nichifor 1-a silit sa primeasca scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Pasti. Deci împo­dobea Sfânta Biserica cu cuvântul cel de învatatura si cu viata cea îmbunatatita, îndreptând pe cei razvratiti si întarind pe cei drepti; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântatoare, ca pe niste lupi rapitori.     

In acea vreme, grecii aveau razboi cu bulgarii, si iesind împaratul Nichifor la razboi, a fost ucis. Dupa dânsul a luat împaratia Stavrichie, fiul lui, dar nu multa vreme, deoarece numai doua luni a împaratit si a murit. Iar dupa Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, barbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduiala de curopalat. Pe acela, izgonindu-1 Leon Armeanul dupa doi ani, i-â rapit scaunul împaratiei grecesti. Atunci Preasfintitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credinte la rapitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împaratie, rugând pe noul împarat ca, dupa obiceiul împaratilor drept credinciosi de mai dinainte, s-o iscaleasca cu mâna sa, ca sa tina neschimbate dogmele sfintei credinte, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împarat fatarnicindu-se, se arata prin cuvinte ca este osârdnic catre dreapta credinta si a fagaduit ca va iscali cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „Dupa ce se va pune pe mine coroana împara­teasca, atunci voi iscali". Si a fost crezuta vulpea aceea. Iar însela­torul, lepadând iscalitura credintei celei drepte, a iscalit în taina cartea adusa lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor rapitori celor asemenea lui, decât adevaratilor pastori.     

Dupa aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multa mândrie si cu slava multa. Iar când se savârsea rânduiala cea obisnuita a încoronarii împaratesti si când preasfintitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are sa fie împaratul acela; deoarece coroana cea împarateasca, pe care o punea pe capul lui, s-a facut în mâinile patriarhului ca o cununa de spini, încât întepa mâinile arhiereului cu durere. Si a cunoscut patriarhul ca aceea înseamna prigonirea si muncirea care degrab avea sa fie asupra Bisericii de la acel împarat; si spunea aceasta cu suspinuri clerului sau.     

Iar a doua zi dupa încoronare, a trimis din nou la împarat ca sa împlineasca fagaduinta data si sa iscaleasca dreapta credinta, precum au iscalit si ceilalti împarati dreptcredinciosi dinainte. Dar el s-a lepadat cu totul, întinând de la început porfira împarateasca cu minciuni. Apoi, dupa câta va vreme, a început pe fata a huli sfintele icoane; si astfel s-a înarmat, nu împotriva vrajmasilor, care navaleau de pretutindeni asupra tarii grecesti si o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Nascatoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfintilor si asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.     

Deci adunând la el în Constantinopol pe toti episcopii si preotii care dupa pravila erau îndepartati de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, si dându-le locuri în palatele împaratesti si hranindu-i cu hrana îndestulata ca pe niste vieri, al caror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învatându-se eresul iconoclast si alcatuindu-si sfatul cu dânsii, cum ar putea sa înnoiasca acea hulitoare dogma împotriva sfintelor icoane, care fusese lepadata la Sinodul al saptelea a toata lumea. Deci, ca sa-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le fagaduia sa le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepadati, si sa le adauge mai mari dregatorii si cinste.     

Iar aceia, îngâmfându-se de atâta mila împarateasca ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie si astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredinciosi. Si mergând ei pretutindeni, adunau cartile în numele împaratului si le cercetau împreuna. Si daca aflau vreuna ereticeasca, scrisa împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstita Evanghelie si o pastrau la dânsii. Iar daca era vreuna scrisa împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndata o aruncau în foc si o ardeau ca pe o urâciune.

Dupa aceea, împaratul a poruncit ca toti episcopii greci sa se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul sau si sosind în cetate, se duceau, dupa obiceiul lor, la Preasfintitul patriarh Nichifor, iar împaratul a poruncit sa-i prinda îndata pe acei episcopi si sa-i arunce în temnita. Si care dintre dânsii se temeau de groaznica mânie si de certarea împarateasca si se învoiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legaturi si din temnita, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecati în dreapta credinta, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame si cu sete.     

Deci cei mai multi, fiind siliti de frica, s-au unit la un gând cu împaratul si astfel adunarea ereticeasca s-a întarit foarte. Si au început mincinosii învatatori a raspândi cu îndrazneala si fara de opreala, prin toate bisericile, învataturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învatatorii adevarati ai dreptei credinte îi izgoneau din biserici si îi necajeau. Si se sârguiau ei sa-1 faca sa taca si sa-1 opreasca de a intra în biserica soborniceasca si pe însusi prea sfintitul patriarh, trâmbita cea cu dumnezeiasca glasuire.     

Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind si vazând toate cele ce se faceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca sa pazeasca Biserica Sa fara de prihana si sa fereasca nevatamata de eretici turma sa. Si chemând la sine pe multi dreptcredinciosi, îi sfatuia, îi ruga si îi învata sa nu se uneasca cu ereticii, sa se fereasca de aluatul lor si sa fuga de învatatura lor ca de muscatura de vipera; sa nu se înfricoseze de acea cumplita vreme, nici sa se teama de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu si sufletul. Si chiar daca tot poporul s-ar duce cu împaratul în urma eresului si ar ramâne doar putini în dreapta credinta, cei ramasi însa sa nu se îndoiasca de putinatatea lor, stiind ca nu în multime binevoieste Domnul, ci binevoieste si cauta si numai spre unul care se teme si se cutremura de cuvintele Lui, mai mult decât spre multimea care trece cu vederea frica Lui, precum si în Evanghelie graieste Hristos^ Nu te teme, turma mica, ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua împaratia.     

Apoi, sfintitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei alesi: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei si pe multi alti Sfinti Parinti, între care erau si Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, si alti barbati binecredinciosi, cu care vorbind multe din dumnezeiestile Scripturi si din asezamintele Sfintilor Parinti, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seara în biserica soborniceasca a Sfintei Sofia si a început cu soborul cântarea cea de toata noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împacarea Bisericii si pentru izbavirea de eres.     

Si înstiintându-se împaratul de aceea, s-a îndoit de spaima, caci se adunase mult popor în biserica la cântarea aceea de toata noaptea; si astfel împaratul se temea ca patriarhul sa nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, caci stia raucredinciosul ca patriarhul era iubit de popor, încât toti erau gata sa-1 asculte pe el, de ar fi chiar sa moara pentru dânsul. Deci, la cântatul cocosilor, împaratul îndata a trimis în biserica la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul si ridici viclesug asupra împaratului, care voieste sa faca pace si un gând între toti? Pentru ce ridici pe poporul cel fara de minte spre razboi si voiesti ca, prin batalia dintre noi, sa umpli împarateasca cetate de sânge?" Dar preasfintitul patriarh a raspuns trimisilor împa­ratesti: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce graiti voi, nici n-a venit în mintea noastra cândva aceea pe care o socoteste despre noi împaratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împaratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugaciuni si cereri, milostivind pe Dumnezeu ca sa îngradeas­ca cu pace pe Biserica Sa, pe împarat si pe tot poporul, si sa strice mestesugirile ereticilor, ca sa-i întoarca pe toti la dreapta credinta".     

Iar trimisii au zis: „Nu este astfel precum graiesti, pentru ca din gura graiesti unele si în inima ta gândesti altele si voiesti ca cele gândite sa le pui în lucru. Iar de vreme ce este aratat ca aduni poporul împotriva împaratului, ca sa te rascoli; deci tu însuti si cei împreuna cu tine, dupa ce se va face ziua, sa mergeti la palatul împaratesc si sa raspundeti la întrebarile pe care vi le-a pus prin noi, ca si împaratul însusi sa cunoasca scornirile voastre". Aceasta zicând-o trimisii, s-au dus. Deci, auzind acestea toti cei ce erau în biserica, au cunoscut ce fel de prigonire si necaz asteapta pe slujitorul lui Dumnezeu si pe toata Biserica lui Hristos; si au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi si suspinuri.     

Iar dupa savârsirea privegherii celei de toata noaptea, Prea­sfintitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se astepta ca niste primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, sa navaleasca asupra Sfintei Biserici? Cum ea primeste mâhnire în loc de bucurie, si, din alinare, intra-n tulburare? Turma cea cuvântatoare, care se pastea la pasunea cea buna, rabda rapire de la cei ce s-au razvratit, iar maica, care pe toti fiii sai îi sfatuieste la un cuget de obste, este rupta în multe bucati.     

Aceasta Biserica pe care Hristos a câstigat-o cu cinstitul Sau sânge, pe care a ferit-o curata de toata prihana, pe care îngradind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici si prin cetele tuturor sfintilor, a aratat-o ca pe un rai întarit cu ziduri si încuiat, acum câte primejdii primeste de la cei care se vad a fi ai nostri cu chipul, iar cu fapta s-au departat foarte mult de noi si ni s-au facut vrajmasi. Pâna într-atât a ajuns rautatea lor, ca necinstesc împreuna cu chipul si pe Cel închipuit, caci împreuna cu fata lui Hristos zugravita pe scândura, însusi Hristos este lepadat de ei. Caci precum cinstea tot asa si necinstea cea facuta chipului se suie la însusi Acela Care este închipuit. Acum vechiul asezamânt al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se sterge de vrajmasii dreptatii, si cel nou potrivnic, aflat de eretici, se aseaza ca o noua lege; si sunt tulburate sufletele credinciosilor.

O, fratilor si fiilor, rogu-va pe voi sa nu fim fricosi si mici la suflete! îngrozirile lor sa nu înfricoseze inimile noastre, ci sa asteptam ajutor de la Dumnezeu. Pentru ca cei ce ne urasc pe noi si se sârguiesc sa piarda dreptatea din Biserica, asemenea sunt cu cei ce înoata împotriva repeziciunii râului si care, ostenind, se îneaca în adânc, pentru ca dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununeaza, iar pe cei ce se lupta împotriva ei, îi biruieste. Cel ce se tine de ea - chiar de va fi fara de arme - biruieste pe împotrivitor; iar ostasul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbracat si în platosa, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor graite de noi sunt acestia pentru care graim, caci nu au nici o cunostinta a dreptatii, si se fac mai de râs si decât copiii cei ce învata literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele desarte, si pe ale lor carnuri si le manânca dupa asemanarea celor îndraciti. O, fratilor, oare întelegeti cele ce am grait?"     

Toti cei din biserica au strigat: „O, preasfintite parinte, le stim si suntem încredintati ca este adevarata credinta noastra cea dreptmaritoare si pentru aceasta toti suntem gata a muri!" Patriarhul a zis: „Deci se cade, fratilor, sa petrecem în marturisirea dreptei cre­dinte, uniti si cu un suflet, ca potrivnicii nostri sa nu poata întoarce pe nici unul din noi la credinta lor cea ereticeasca; pentru ca suntem mai multi decât dânsii, cu darul lui Hristos!" Deci poporul, strigând iarasi cu glas mare, se întarea ca sa apere Biserica pâna la moarte.     

Iar preasfintitul patriarh, dupa ce a vorbit în biserica cu poporul din destul, luminându-se acum de ziua, si-a pus pe umeri omoforul, si împreuna cu episcopii si cu egumenii care erau lânga el, înca si cu tot clerul, s-a dus la palatul împaratesc, urmând mult popor dupa ei. Si ajungând ei la portile palatului, toti au fost opriti si numai patriarhul a fost lasat sa intre. Si nu i-a dat împaratul obisnuita cinste cea cu dragoste, caci împaratii grecesti aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul si unul altuia sarutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicesti. Iar raucredinciosul împarat Leqn Armeanul, cautând cu groaza spre patriarhul care intra, n-a vrut sa ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit sa sada, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întarâtare ati facut între voi cu viclesug si ridicare asupra cinstei împaratesti, încât fara de stirea noastra adunati sobor, tulburati poporul si-1 porniti spre gâlceava si tulburare? Oare aceasta nu este aratata vrajba si întarâtare, când adunati sobor fara voia si sfatul nostru si semanati în popor dusmanie, cum ca noi credem rau, iar nu precum tine Biserica? Caci, de am fi voit sa dezradacinam asezamin-tele cele drepte si pe ale lor vechimi, precum ziceti, nu fara de socoteala ar putea cineva sa ne huleasca si sa ne defaimeze si sa aduca asupra noastra pricina eresurilor celor de rea credinta. Iar acum, fiind cuprinsi de dragostea credintei celei drepte, dorim ca sa pierdem întarâtarile si neunirile, si pe toti sa-i aducem într-o împre­una glasuita credinta. Deci pentru ce ne huliti pe noi si vrajmasuiti asupra noastra si ne ziceti cum ca noi facem strâmbatate Bisericii, de a carei pace si liniste ne îngrijim? Au nu stii ca mult popor s-a tulburat si s-a rupt de la Biserica pentru ca icoanele se zugravesc si se pun într-însa? Si ei aduc carti si arata în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptura, prin care se opreste închinarea si cinstirea icoanelor.     

Si daca împotriva întrebarilor puse de dânsii nu vor fi raspunsuri, apoi ce opreste a se rupe credinta si a nu veni niciodata într-o unire? Deci pentru cei care se învaluiesc cu mintea si se tulbura cu nedumerire, se cade ca, fara de zabava, sa aveti întrebare cu cei ce se rup de Biserica pentru icoane. Astfel voieste si porunceste stapâ­nirea noastra: ca ori pe aceia, biruindu-i, sa-i aduceti la socoteala voastra, ori voi singuri, fiind biruiti de dânsii, sa va supuneti lor; ca si noi, vazând ce este mai adevarat, sa ne plecam spre partea cea mai buna si s-o întarim cu puterea noastra împarateasca, ca astfel sa poata sa stea nemiscata".     

Iar Patriarhul Nichifor a grait catre împarat astfel: „Ma rog maririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întarâtari si tulburari, nici ca am uneltit cu rugaciune în loc de arme împotriva împaratestii tale stapâniri, de vreme ce noi ne-am învatat din dumnezeiasca Scriptura a ne ruga pentru împarat, iar nu a-i dori lui rau. Noi nu rasturnam spre socoteala ereticeasca si spre vatamare cuvintele si învataturile cele sanatoase ale credintei; caci pe cei ce îndraznesc a face unele ca acestea, porunceste învatatorul dreptatii, Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, sa nu-i primim în casa, nici sa le zicem a se bucura. Si pe aceasta o stim cu adevarat - nu numai noi, ci fiecare, a carui minte este luminata câtusi de putin -, ca pacea si linistea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adica al linistii, unul ca acela, de catre toti poate sa se numeasca cu dreptate lucrator de rautati.     

Deci acel împarat este bun împarat, care stie a preface razboaiele în pace si tulburarile în liniste; iar tu si cu cei de un gând cu tine ati gândit a aduce razboi asupra Bisericii, ea fiind în pace. Si lasând sfintele legi prin care se preamareste Crucea lui Hristos -dreapta credinta stralucind luminos în toata lumea -, ai socotit sa aduci asupra-i întunecata învatatura a oamenilor celor pierzatori, pe care nu o primeste nici o Biserica. Pentru ca nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapada icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Apostolilor si ale celorlalti placuti ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinta, dupa predania Sfintilor Parinti. Si care sinod din cele a toata lumea, care au întarit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credintei, a laudat si a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împarate, nu ridica pe acel eres lepadat, nu baga în Sfânta Biserica acea blestemata socoteala; iar noua sa nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru ca ce trebuinta este a se întreba despre aceea care acum de Sfintii Parinti este soborniceste dovedita, lepadata si data anatemei?"     

Atunci împaratul a grait catre patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu: Sa nu-ti faci tie idol si toata asemanarea, câte sunt în cer sus, pe pamânt jos, si câte sunt în ape, sub pamânt! Sa nu te închini, nici sa le slujesti lor! Iar voi cu ce fel de întelegere faceti chipurile, zugraviti icoanele, si cinstea care se cade lui Dumnezeu o dati chipurilor si icoanelor celor facute si zugravite de voi? Deci ceea ce mai înainte faceau închinatorii de idoli, aceea faceti si voi acum, nebagând în seama porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise si, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar si noua, credinciosilor crestini din Darul cel nou".     

Patriarhul a raspuns: „Oare nu stii pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de catre Dumnezeu, dupa ce au iesit din Egipt, ca sa nu-si faca idoli si orice fel de asemanare? Pentru aceea ca, vietuind israelitenii în Egipt, se obisnuisera cu pagânatatea si cu închinarea de idoli cea cu multi zei împreuna cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niste oameni spurcati, care murisera înca de demult, unii pasarile ceresti, altii fiarele pamântului, altii târâtoarele si pestii, altii pe niste slutenii, si faceau asemanarile acelea si se închinau lor ca unui adevarat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu sa dezradacineze naravul închinarii de idoli de la israelitenii care se deprinsesera în Egipt la aceasta, le-a dat acea porunca ca sa nu faca idoli, nici orice asemanare, dar nu i-a oprit a face chipuri si icoane cinstite, care se fac nu spre defaimare, ci spre înmultirea cinstei lui Dumnezeu. Caci oare nu cu porunca aceluiasi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul marturiei si chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se pazeau tablele, toiagul lui Aaron si mana?     

Asemenea si heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca sa-i faca si sa-i puna în cort deasupra chivotului? înca si pe catapetesme, pe usi si pe poalele cortului, oare nu erau cusaturi închipuite care se asemanau cu fetele heruvimilor? Si toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niste cinstiri aduse lui Dumnezeu? Si oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu si nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau si aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau si aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau si aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul si chivotul cu cele ce erau într-însul si asemanarile heruvimilor, le cinsteau ca pe niste lucruri dumnezeiesti, iar nu îndumnezeite.   

Asemenea facem si noi acum, si închinându-ne sfintelor icoane, si aprinzând lumânari înaintea lor, nu ne închinam si nu asezam candele nici scândurii, nici vopselelor, ci fetei închipuite pe icoana, adica lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Si nu zugravim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevazuta si neajunsa, asa si necuprinsa; ci însemnam omenirea lui Hristos, Care a fost vazuta oarecând de ochi omenesti, si a fost pipaita cu mâinile. Si noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a fetei lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinam înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot asa putem sa zicem despre icoanele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale celorlalti sfinti, întru care Se cinsteste însusi Dumnezeu, Cel minunat întru sfintii Lui.     

Dar începând pe cele din Legea veche, înca nu le-am sfârsit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise sa înalte sarpele de arama în pustie ca sa alerge si sa priveasca spre dânsul oamenii cei muscati de serpi? Oare acel sarpe de arama nu era un chip facator de minuni, tamaduind cu minune pe aceia care erau muscati de serpii cei vii? Deci acel sarpe avea putere tamaduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru ca mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea sa fie înaltat pe lemnul Sfintei Cruci, dupa cuvântul pe care însusi Hristos 1-a zis în Evanghelie despre Sine: Precum Moise a înaltat sarpele în pustie, tot asa se cade a Se înalta si Fiul Omului.     

Si ce minune este daca si acum sfintele icoane sunt facatoare de minuni, precum si sarpele cel de arama facator de minuni în Legea veche? Si precum sarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, facea niste minuni ca acelea, tot astfel si sfintele icoane^ cu puterea fetei celui închipuit pe ele, se fac facatoare de minuni. însa sa ne aducem aminte si de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de pacat, când a facut în biserica pe care a zidit-o, afara de heruvimii facuti de Moise, alti heruvimi mai mari de aur, si pe ale acelorasi asemanari le-a închipuit pe pereti, pe stâlpi si pe usi; facând si o mare de arama asezata pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai ca n-a socotit-o ca pacat, ci a si binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea si pe cele dintr-însa; pentru ca scris este: Slava Domnului a umplut biserica, încât preotii nu puteau sa stea sa slujeasca de fata norului.     

Deci, o, împarate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pome­nita de tine si data lui Moise pentru nefacerea a toata asemanarea, pierde numai închinarea cea pagâneasca de idoli, iar nu cinstirea noastra drept credincioasa si crestineasca a sfintelor icoane. Iar daca Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toata zugravirea si asemanarea, precum a acelor fete necinstite asa si a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însusi potrivnic, poruncindu-i lui Moise dupa aceea - precum s-a zis - ca sa faca cortul si cele dintr-însul, si înca sa înalte si sarpele de arama cel ferecat.     

Dar nu se cuvine sa graim asa, pentru ca Dumnezeu nu este Lui însusi potrivnic si, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot asa este si drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli pagânesti, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericeasca si spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o si învatat-o cu lucrul, povatuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit sa închipuiasca asemanarile heruvimilor".     

O graire împotriva ca aceasta, atât din partea împaratului cât si a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar dupa aceea si cei ce stateau afara la usi, episcopii si clericii, au fost lasati înauntru. înca au intrat si multi senatori si ostasi înarmati, care au stat acolo înainte cu sabiile trase, dupa porunca împaratului, spre înfricosarea celor ce nu voiau sa se învoiasca cu împaratul.     

Iar ce a fost acolo, ce fel de graire împotriva si ce fel de marime de suflet si îndraznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viata Cuviosului Teodor Studitul, praznuit la 11 noiembrie; si în viata Sfântului Nichita Marturisitorul, care se pomeneste la 3 aprilie. Deci sfârsitul a tot lucrul aceluia a fost mânia si iutimea împaratului, precum si izgonirea fara de cinste din palatul împaratesc a patriarhului si a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimisi îndata la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh 1-a lasat înca la locul lui pâna la o vreme, pe de o parte rusinându-se sa-i faca îndata rau desavârsit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui si de tulburare. Astfel, închizând în temnita si în închisori pe multi din rânduiala clericilor si a monahilor, îi muncea cu batai si-i chinuia cu foamea si cu setea, silindu-i pe ei la lepadarea sfintelor icoane.     

Deci vazând prea sfintitul patriarh pe împaratul cazut cu totul din dreapta credinta, Biserica foarte tulburata si rânduiala duhovni­ceasca prigonita si asuprita, a scris împaratesei, îndemnând-o sa-1 sfatuiasca pe împarat ca sa înceteze de la o rautate ca aceea. A scris înca si eparhului cetatii, Eutihian, cel de un gând cu împaratul si cel dintâi în sfaturile lui. Si a adaugat ceva mai aspru, graindu-le cu râvna apostoleasca si cu duh proorocesc: „De nu veti înceta de a razvrati caile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea razbuna­toare va fi degraba asupra voastra".     

Dar Sfântul Nichifor n-a putut sa înduplece pe cei neplecati, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împaratul a trimis pe un barbat oarecare, cu numele Toma si cu dregatoria patriciu, ca sa ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicesti a Sfintei Sofia, sa o ocârmuiasca el, nelasând pe patriarh sa slujeasca în ea, nici sa graiasca învataturi poporului. Si era arhiereul ca si încuiat în casa sa cea patriarhala, neiesind nicaieri. Deci slabind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevointele cele multe, a cazut în boala si zacea pe patul durerii, asteptându-si sfârsitul.     

Iar adunarea ereticeasca nu înceta sa se tulbure, cautând a se întreba cu patriarhul. Atunci împaratul si adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împaratesei, cu numele Teofan ji cu dregatoria spatar, ca sa-1 aduca la adunarea lor spre întrebare. Insa patriarhul a raspuns trimisului: „Pastorul cel lipsit de oi nu iese la lupta împotriva lupilor, si cel ce-si cearca sanatatea sa nu se lupta cu fiarele. Pentru ce voi ati luat de la mine oile cele încredintate mie de Hristos si acum ma chemati la întrebare, ca sa ma lupt cu ereticii ca si cu niste lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiti aceasta, apoi sa-mi întoarceti oile mele, sa se libereze din legaturi si din temnite clericii si preotii, si fiecare sa-si primeasca locul sau. Sa se întoarca arhiereii de unde sunt izgoniti si sa-si ia scaunele lor; iar episcopii mincinosi si ereticii, care acum nu sunt ridicati dupa pravila în locurile lor, aceia sa se scoata. Si toti dreptcredinciosii cei izgoniti si suparati, sa primeasca slavire si libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni si eu la sanatatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vadi în adunare vatamarile cele rele ale ereticilor. însa se cade ca soborul si vorbirea cea despre credinta sa fie în soborniceasca biserica cea mare, unde însusi Hristos Dumnezeu sta de fata, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împaratesc; ca sa se graiasca cele bisericesti în biserica, iar în palat sa se orânduiasca treburile cetatilor".     

Cu un raspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Si iarasi au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-1 acum nu la întrebare, ci la judecata. Acelora sfântul le-a raspuns, zicându-le: „Cine ma cheama la judecata? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Daca aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine ma voi duce? Oare voi ma chemati pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fara pravila, sa ma judecati pe mine, pastorul vostru cel dupa pravila? Nu voi merge la vrajmasii mei cei aratati, care s-au gatit ca niste fiare cumplite sa ma sfâsie fara de vina. Dar cum voi merge, fiind si bolnav, neputând a ma scula nici de pe pat? Decât numai cu patul daca ma veti lua". Astfel trimisii s-au întors deserti.     

Deci acea adunare ereticeasca, plina de multa rautate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, si a dat lepadarii si anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, barbatul cel placut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepadari si de blesteme. Si anatema-tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar si pe prea sfintitii patriarhi dreptcredinciosi ce au fost mai înainte si care se dusesera catre Dom­nul prin sfârsit fericit, adica pe Tarasie si pe Ghermano, si-au sfârsit adunarea lor cea vicleana. Deci fiind seara târziu, împaratul a trimis ostasi ca sa scoata pe Nichifor din casele patriarhicesti si sa-1 duca în surghiun. Deci niste ostasi salbatici au navalit cu arme asupra caselor, facând gâlceava si tulburare, ocarând pe preasfintitul patriarh Nichifor, pe Ghermano si pe Tarasie, care fusesera mai înainte patriarhi.     

Iar patriarhul, auzind acelea, a lacrimat si a multumit lui Dumnezeu, ca s-a învrednicit a auzi niste ocari ca acelea pentru dreapta credinta. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, caruia i se încredintase de împaratul soborniceasca biserica a Sfintei Sofia, acela fiind atunci si pazitor al caselor sobornicesti, a certat pe ostasi si le-a poruncit sa înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare usile intrarii în casele patriarhicesti, s-a dus la împaratul, zicându-i: „Stapâne, nu este trebuinta de multime de ostasi, ca nu cumva, simtind poporul gâlceava, sa se strânga si sa faca vreun rau. Ci numai doi oameni sa trimiti si câteva slugi cu ei ca sa-1 duca cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate sa mearga singur".    

Si asa a facut împaratul. A poruncit ostasilor trimisi mai înainte sa se departeze de casele patriarhului. Apoi, dupa un ceas, a trimis doi oameni din palatul sau si a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Si dorind el sa se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul sau, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, si poruncind sa aprinda lumânari si sa cadeasca cu tamâie, s-a întins pe pamânt la rugaciune, în chipul crucii; si astfel s-a rugat multa vreme cu tânguire si a udat pamântul cu lacrimi. Iar dupa multa rugaciune, sculându-se de la pamânt, a vazut pe unii din cei dreptcredinciosi care într-acea vreme alergasera acolo si plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i si dându-le sarutarea cea mai de pe urma, le-a zis: „Fiilor, crestini dreptcredinciosi v-am gasit, crestini dreptcredinciosi va las!", si a iesit din biserica.     

Iar ostasii, punându-1 într-o caruta, l-au dus pe el la malul marii, pe la miezul noptii, când toti dormeau. Si ajungând acolo, l-au pus în corabie si l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era si o manastire. Astfel a fost izgonit fara nici o vina de la scaunul sau marele placut al lui Dumnezeu, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, care a pastrat dreapta credinta si a pastorit Biserica lui Hristos noua ani.   

Apoi, nu dupa multa vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o manastire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea si treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lacas, s-au vazut unul pe altul cu ochi înainte vazatori si s-au închinat unul altuia astfel:     

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului sau sa aduca în cadelnita carbuni aprinsi si sa aprinda lumânarea; apoi, punând tamâie pe carbuni, s-a închinat pâna la pamânt si vorbea ca si catre o fata oarecare ce trecea alaturea. Atunci ucenicul 1-a întrebat: „Ce faci, parinte? Cui vorbesti, închinându-te?" Cuviosul a raspuns: „Iata, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinta, se duce la închisoare si trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea si tamâia, ca sa dam patriarhului cinstea cea cuvenita".     

Aceasta a vazut-o si Prea Sfintitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; caci, plecându-si genunchii deodata, s-a închinat si el sfântului staret si 1-a binecuvântat, întinzându-si mâinile în vazduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie 1-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfintite parinte, si înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" Patriarhul a raspuns: „Iata, Teofan Marturisitorul, egu­menul marelui lacas, ni s-a închinat noua si ne-a cinstit cu lumânari aprinse si cu tamâie; deci m-am închinat si eu lui, caci nu dupa multa vreme va patimi si el cele asemenea cu noi".     

Iar acest lucru s-a si împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuinta si în bolile cele dese, dupa care s-a dus catre Domnul spre odihna cea vesnica. Iar când îsi dadea obstescul sfârsit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dintilor lor. Sufletul nostru s-a izbavit ca o pasare din cursa vânatorilor; cursa s-a sfarâmat si noi ne-am izbavit.    

Dupa ce a zis acestea, si-a dat sufletul în mâinile Domnului sau. Si se tânguiau dupa dânsul toti credinciosii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. Dupa aceea, murind începatorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane si a început a straluci iarasi alinarea si dreapta credinta. Iar cinstitele lui moaste s-au adus în Constantinopol, pe vremea împaratiei lui Mihail, fiul lui Teofil, si a maicii lui, Teodora, si cu cinste s-au pus în biserica cea soborniceasca a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slavit împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh în veci. Amin. 

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Ierarh Nichifor Marturisitorul, Sfantul Ierarh Erasm

Sfantul Ierarh Nichifor Marturisitorul, Sfantul Ierarh Erasm

2 iunie

Sfântul Nichifor, marele ajutator al dreptei credinte, s-a nascut în Constantinopol, din parinti binecredinciosi si tematori de Dumnezeu, anume Teodor si Evdochia.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.