Pret redus! Sfantul Chiril, Egumenul Manastirii de Iezerul Alb

Sfantul Chiril, Egumenul Manastirii de Iezerul Alb

Nou

9 iunie

Cuviosul parinte Chiril s-a nascut din parinti de neam bun si dreptcredinciosi si a crescut în slavita cetate Moscova. Din Sfântul Botez el a fost numit Cosma si de tânar a fost dat la învatatura sfin­telor carti.

Detalii

In stoc

  • A3 - 305 x 440 mm
  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • Litografie cu rama si sticla

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaIunie
Ziua9

CUVIOSUL CHIRIL, EGUMENUL MĂNĂSTIRII DE LA IEZERUL ALB
(9 iunie)
    

Cuviosul parinte Chiril s-a nascut din parinti de neam bun si dreptcredinciosi si a crescut în slavita cetate Moscova. Din Sfântul Botez el a fost numit Cosma si de tânar a fost dat la învatatura sfin­telor carti. Si fiind copil foarte istet, a învatat degraba dumnezeiasca Scriptura si, nevoindu-se la citirea cartilor, se înteleptea spre mântuire, petrecând în înfrânare si în curatie, si sporind în tot lucrul placut lui Dumnezeu.  

Si înca fiind el tânar, parintii lui au trecut din aceasta viata vremelnica si, fiind pe patul mortii, au încredintat pe fiul lor, Cosma, lui Timotei, rudenia lor, care era unul dintre boierii marelui domn Dimitrie, având dregatoria ispravniciei. Iar fericitul copil, având dumnezeiasca dorire în inima sa, voia sa se faca calugar; deci întreba de locurile si de locuintele monahilor, si unde i-ar fi lui cu înlesnire sa se mântuiasca; însa nimeni nu îndraznea sa-1 calugareasca, temându-se de acel boier Timotei.     

Deci înca de când Cosma era în lume, arata în sine înclinare catre viata monahiceasca, ducându-se totdeauna la biserica, pazind curatia si întreaga întelepciune, omorându-si trupul cu postul si cu înfrânarea si facând toate faptele bune. Acest lucru vazându-1 Timotei, se bucura de el si îl iubea foarte mult. Si ajungând el barbat desavârsit, Timotei i-a încredintat rânduiala casei sale, ca unui credincios si rudenie a sa si temator de Dumnezeu; dar el se gândea în sine, cum ar face sa fie monah, caci înlauntru era aprins de dragostea dumnezeiasca ca de foc.     

Iar taina aceasta el n-o spunea nimanui, ca nu cândva stiind-o Timotei, stapânul lui, sa-i faca vreo împiedicare de la lucrul ce-1 gândea. Deci fericitul Cosma era în mare mâhnire, vazându-se însarcinat cu gâlcevile lumesti si nestiind cum ar scapa de acelea; si pentru aceea se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa-1 scoata în orice fel stie din gâlcevile vietii si sa-1 duca în linistea monahiceasca. Iar Domnul, ajutând scopului sau, cu purtarea Sa de grija a rânduit sa vina în cetatea Moscovei fericitul Stefan, egumenul manastirii Mahristesca, barbat desavârsit în fapte bune, stiut si cinstit de toti pentru viata lui cea placuta lui Dumnezeu.     

Deci Cosma, înstiintându-se de venirea lui, a alergat cu bucurie la el, pentru ca de multa vreme auzise de el si dorea sa-1 vada. Deci, cazând la picioarele lui, varsa lacrimi din ochi, rugându-1 sa puna pe el chipul monahicesc si zicând: „Preasfintite parinte, de multa vreme am dorit sa te vad, iar acum Dumnezeu m-a învrednicit a vedea pe sfintia ta. Deci te rog pentru Domnul, nu ma lasa pe mine pacatosul, precum nici Hristos n-a lasat pe vamesul si pe fiul cel desfrânat!"     

Iar cuviosul, vazându-i lacrimile si buna dorinta, a înteles ca o sa fie vas ales al Sfântului Duh si a început a se gândi cum ar putea sa-1 faca monah, de vreme ce stia ca boierul acela Timotei nu va voi cu nici un chip sa-1 lase la calugarie; pentru aceea socotea în sine si zicea: „De-i vom spune, nu va lasa sa fie aceasta; iar de-1 vom ruga, nu ne va asculta".     

Deci a gândit un lucru ca acesta: Mai întâi 1-a îmbracat cu haine proaste monahicesti, fara însa a-1 tunde si fara fagaduintele si rugaciunile cele cuviincioase, si i-a pus numele Chirii. Apoi, oprindu-1 în casa în care gazduia, s-a dus el însusi la Timotei. Si, spunându-i-se lui Timotei de venirea egumenului Stefan, el s-a bucurat, caci îl cinstea foarte mult. Deci, sculându-se, s-a închinat lui si i-a cerut binecuvântarea; iar cuviosul, dându-i binecuvântare, i-a zis: „Chirii, rugatorul vostru catre Dumnezeu, va binecuvinteaza". Iar el a întrebat: „Cine este Chirii?" Egumenul a zis: „Cosma, care a fost sluga voastra, a voit acum sa fie monah si sa slujeasca Domnului si sa se roage pentru voi lui Dumnezeu". Iar el, când a auzit aceasta, îndata s-a umplut de mare mânie si de mâhnire si a început a ocarî cu cuvinte necuvioase pe Cuviosul egumen Stefan. Iar cuviosul, stând, a zis: „Noua ne este poruncit de la Mântuitorul Hristos: Unde va vor primi si vor asculta cuvintele voastre, acolo sa petreceti; iar câti nu va vor primi si nu va vor asculta pe voi, iesind de acolo, sa scuturati praful de pe picioarele voastre, întru marturia lor".     

Acestea zicând Cuviosul Stefan, s-a dus. Iar Irina, femeia lui Timotei, fiind dreptcredincioasa si tematoare de Dumnezeu, auzind cuvintele lui Stefan, iar mai ales ale lui Hristos, s-a înfricosat cu inima si a început a sfatui pe barbatul ei, caci a mâhnit pe un cuvios ca acela, si a zis: „Ma tem ca nu cumva sa cada deodata mânia lui Dumnezeu peste casa noastra pentru necinstea ce ai adus placutului lui Dumnezeu, caci ai auzit cuvintele înfricosate si înspaimântatoare ale lui Hristos, care au fost zise de el; carora stii ce le urmeaza în Evanghelie: Mai lesne va fi Sodomei si Gomorei în ziua judecatii...".     

Deci, barbatul ei, Timotei, caindu-se de greseala sa, a trimis degraba dupa Sfântul Stefan, rugându-1 sa se întoarca la el. Iar sfântul întorcându-se, Timotei a cazut la picioarele lui, cerând iertare si împacându-se cu cuviosul. Din acea vreme, ajutând Dumnezeu, Timotei s-a umilit cu inima si, facând dupa cererea cuviosului, a lasat pe Cosma, care s-a numit Chirii, ca sa fie dupa voia lui. Iar Cosma a dat saracilor toate câte le avea, nelasându-si nimic; si se ruga fericitului Stefan ca sa-1 acum faca monah prin rânduiala tunderii.     

Iar Cuviosul egumen Stefan, socotind cele de folos noului începator, 1-a dus în manastirea lui Simon si 1-a dat spre calugarie arhimandritului Teodor, care era rudenia marelui între parinti Serghie. Iar Teodor acela era îmbunatatit si întelept în lucrurile duhovnicesti si, ca un iscusit si carturar, stia a povatui bine pe cei ce veneau la Dumnezeu. Deci a calugarit pe Cosma desavârsit si 1-a numit Chiril, precum îl numise mai înainte Cuviosul Stefan.     

In manastirea lui Simon petrecea un monah, anume Mihail, care mai pe urma a fost episcop al cetatii Smolensca. Acela petrecea viata minunata întru Dumnezeu în rugaciuni, în postiri, în privegheri si în toata înfrânarea. Deci lui i-a încredintat arhimandritul Teodor pe monahul Chirii cel nou începator, ca sa-1 povatuiasca ca pe sine la calea ce duce la împaratia cerului.     

Iar Chirii vazând nevointele pustnicesti ale staretului sau, a început a urma vietii lui si a i se supune lui cu toata osârdia. Si sârguindu-se sa faca cele ce vedea pe staret ca face, socotea postul ca saturarea, ostenelile ca odihna si goliciunea în timp de iarna ca si caldura; iar somn dormea putin si astfel îsi obosea trupul, supunându-1 duhului.     

Si neîndraznind sa faca ceva fara binecuvântarea si porunca staretului, 1-a rugat pe el sa-i porunceasca sa posteasca mai mult decât ceilalti frati, adica sa manânce dupa doua sau trei zile, iar staretul nu i-a dat voie, ci i-a poruncit sa manânce pâine cu fratii, dar nu pâna la saturare. Iar când staretul citea noaptea Psaltirea, poruncea ucenicului sa faca închinaciuni si astfel petrecea toata noaptea pâna la vremea Utreniei.     

Si i se faceau fericitului Chirii în chilie multe chipuri de înfiorari si de naluciri diavolesti, mai ales când staretul iesea afara din chilia sa; însa el, cu rugaciunea lui Hristos si cu semnul Sfintei Cruci, ca si cu o arma tare, gonea pe vrajmasii cei nevazuti. Apoi el spunea toate acelea sfântului sau staret, iar el, întarindu-1, îi poruncea sa nu se teama de înfricosarile diavolesti, ci sa se le socoteasca ca niste nimicuri. Deci Sfântul Chirii a petrecut la acel mare nevoitor multa vreme cu supunere adevarata, nea vând nici un fel de voie a sa. Apoi, cu porunca arhimandritului, s-a dus la ascultare de obste, ca sa se osteneasca în pitarie, unde a început si mai mult a se înfrâna si a adauga cu smerenie osteneala peste osteneala, lucrând singur mai mult decât altii cele ce erau de facut.     

Dar nu lasa nici rugaciunile cele de toata noaptea, cu care se deprinsese de la staret, ci multe nopti petrecea fara somn, iar la cântarea cea de dimineata din biserica, el era mai înainte si iesea mai pe urma decât toti. El primea hrana atât cât sa nu slabeasca cu trupul de foame si sa nu cada la pamânt; iar uneori mânca numai ca sa nu fie cunoscuta de frati înfrânarea lui. Bautura lui nu era altceva decât apa, si aceea întru însetare, atât de nemilostiv muncitor era trupului sau. Si tuturor se facuse de mirare si era iubit de toti, caci ce fel de fapte bune nu erau într-însul: era supus, ascultator, fara de cârtire, blând si tacut, smerit si plin de dragoste.     

In vremea aceea, traind Cuviosul parintele nostru Serghie de la Radonej, facatorul de minuni, mergea uneori la manastirea lui Simon pentru a vedea pe arhimandritul Teodor, rudenia sa, si pe ceilalti frati. Si mai înainte de toti el mergea în pitarie la fericitul Chirii si vorbea cu el în singuratate pentru folosul sufletesc. Astfel îi puteai vedea pe amândoi lucrând brazda sufletului: unul semana semintele faptelor bune, iar altul le adapa cu lacrimi, ca sa câstige secerisul cel de bucurie în veacul ce va sa vie.     

Si vorbind ei multa vreme si înstiintându-se arhimandritul de venirea Cuviosului Serghie, îndata mergea cu fratii la el si primea sarutarea cea iubita întru Hristos. Si mare le era mirarea tuturor, cum Sfântul Serghie lasa pe toti, chiar si pe arhimandrit, si mergea numai la Chirii, caci viata sfântului era stiuta de sfânt si cuviosului nu-i era tainuita vietuirea cuviosului. Si petrecând Sfântul Chirii în pitarie multa vreme, a fost trimis de povatuitor la o alta slujba, anume la bucatarie. Dar el si acolo, ostenindu-se, tot asa se nevoia, ca în cea dintâi slujba. Si privind la focul din bucatarie, îsi aducea aminte de focul gheenei muncii celei vesnice si zicea catre sine: „Rabda, Chirile, focul acesta, ca sa poti scapa de celalalt foc mistuitor". Din aceasta, Dumnezeu i-a dat lui atâta umilinta, încât nu putea nici pâine sa guste fara lacrimi, iar uneori nu putea sa vorbeasca nici un cuvânt. Iar fratii, vazând aceasta viata a lui, îl aveau între dânsii nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu.     

Si vazându-se el cinstit si laudat de toti si vrând sa-si tainuiasca fapta sa cea buna, s-a prefacut a fi nebun si a început a face glume necuvioase si râsete, ca sa nu fie cinstit si laudat, ci mai ales necinstit si batjocorit. Caci iubea mai mult necinstea decât cinstea, si ocarile mai mult decât laudele; iar aceasta o facea pentru dragostea lui Hristos, fiindca pentru sine toate le socotea ca niste gunoaie. Deci vazând fratii nebunia lui, unii s-au îndoit si li se parea ca într-adevar si-a pierdut mintea, iar altii credeau ca si-a razvratit viata; dar el, sub chipul nebuniei, se sârguia sa-si tainuiasca adevarata întelepciune ce salasluia în inima sa. Pentru aceasta, arhimandritul îi dadea canon ca unuia fara de rânduiala si razvratit; îi dadea post si înfrânare, adica sa guste numai pâine si apa timp de 40 de zile si mai bine, iar el îl primea si îl savârsea cu osârdie; caci aceasta îi trebuia si lui, ca postirea sa - cea aleasa de sine si la care se deprinsese - sa o savârseasca sub chipul canonului, ca sa se para ca postul lui nu este dupa voia sa, ci dupa porunca povatuitorului sau.     

Si trecând zilele cele hotarâte ale postului, fericitul Chirii facea iarasi alte nebunii, ca sa ia mai multa certare si canon de la pova-tuitorul sau. Deci, de multe ori, din porunca parintelui, el petrecea câte sase luni cu pâine uscata si putina apa, si acelea le primea la câte o zi sau doua. Si luând cuviosul niste certari si niste ocari ca acelea, se bucura foarte mult cu duhul; caci, precum cei mândri se bucura de slava si de cinstea lor, tot asa si cei smeriti cugetatori se veselesc de necinstea si de defaimarea lor. Deci a petrecut sfântul în acea nebunie pâna ce i s-a cunoscut cugetul, ca pentru smerenie facea aceea. Iar dupa ce egumenul s-a înstiintat cu încredintare de acel lucru, nu-i mai dadea canon, desi el mai facea unele nebunii.     

Dupa aceasta i-a venit în gând Cuviosului Chirii sa fie liber de slujirea bucatariei si sa petreaca în liniste în chilie, ca din liniste sa poata câstiga mai multa umilinta. Dar nu voia sa vorbeasca de aceasta egumenului, ca sa nu fie dupa voia sa, ci s-a lasat în purtarea de grija a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, spre care avea mare dragoste si credinta. Deci, punându-si toata nadejdea într-însa, s-a rugat catre ea, ca sa rânduiasca cu el ce este mai de folos si i s-a rânduit astfel: arhimandritul voia sa scrie o carte si, stiind pe fericitul Chirii ca poate scrie bine, i-a poruncit sa plece de la bucatarie, sa sada în chilia sa si sa scrie acea carte.     

Iar Chirii, cunoscând ca Preacurata Maica a lui Dumnezeu i-a auzit rugaciunea, i-a multumit si a primit linistea chiliei lui, bucu-rându-se. Si scriind cartea ce i s-a poruncit, nu înceta obisnuita sa pravila, adica se ruga mult si petrecea nopti fara de somn în cântarea de psalmi si în plecarea genunchilor. Iar dupa o vreme, socotind petrecerea sa, s-a aflat pe sine neavând atâta umilinta câta avea când era în pitarie; deci a început a se ruga Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu ca sa-i dea cea dintâi umilinta pe care o avea mai înainte. Si dupa o vreme, egumenul 1-a trimis iar la bucatarie în slujba fratilor, iar Sfântul Chirii s-a bucurat de aceasta foarte tare si se sârguia spre mai multe nevointe, si câstiga de acolo mai mare umilinta. Si a petrecut într-acea slujba noua ani, supunându-se la multe osteneli si rele patimiri; pentru ca ziua se ardea de foc, iar noaptea îngheta de frig, caci în acei ani nu a avut cojoc pe trupul lui.     

Apoi, dupa trecerea acelor ani, arhimandritul 1-a luat de la bucatarie, 1-a dus la arhiereu si 1-a hirotonosit preot, macar ca Sfântul Chirii nu voia. Deci petrecea slujba preotiei în rândurile saptamânii sale, dar nu înceta de la iubirea de osteneli si de la slujirea la lucrurile manastirii; caci, atunci când avea vreme libera, se ducea în bucatarie sau în pitarie si se ostenea, dându-se pe sine la mai mare smerenie înainte de egumenia aceea în care avea sa fie, dupa cuvântul Domnului: Cel ce voieste sa fie mai mare între voi, sa fie sluga tuturor.     

Dupa aceasta, arhimandritul manastirii lui Simon, fericitul Teodor, fiind barbat vrednic de cinste, cu vointa lui Dumnezeu a fost ales la treapta arhiereasca si pus arhiepiscop al Rostovului; iar în locul lui, ca arhimandrit al manastirii lui Simon, toti au ridicat cu sila pe Cuviosul Chirii, neascultându-i multele lepadari si lacrimi ale lui; si astfel l-au silit sa ia egumenia acelei manastiri. Si primind Cuviosul începatoria, mai mult s-a dat la mai mari osteneli, stiind ceea ce se scrie: Cui i se va da mult, mult se va cere de la el. Si iarasi: Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca sa vada lucrurile voastre cele bune si sa preamareasca pe Tatal vostru Care este în ceruri. Deci, ocârmuind bine manastirea, niciodata nu s-a înaltat cu gândul pentru cinstea dregatoriei sale, nici a lasat ceva din înfrânare, ci asa petrecea ca si mai înainte, pazindu-si smerita sa cugetare, aratând dragoste nefatarnica spre toti cei mari si cei mici. Si pe toti îi primea cu bucurie - pe cei batrâni, ca pe niste frati, iar pe cei mai tineri, ca pe niste fii.     

De aceea era iubit de toti, cinstit si slavit, si veneau la dânsul multi din domni si boieri pentru folos. Si vazându-si tulburata linistea, a început a se mâhni si a se întrista; de aceea se gândea cum ar lasa egumenia si sa se linisteasca în chilia sa. Iar dupa o vreme oarecare, lasându-si rânduiala arhimandriei, s-a dus în chilia sa de mai înainte si s-a închis într-însa, nevoind sa se plece la rugamintile fratilor, care îi cereau cu multe lacrimi sa nu lase ocârmuirea sfintei manastiri.     

Iar de vreme ce manastirea nu putea sa fie fara egumen, pentru aceea au ridicat la arhimandrie pe un ieromonah cu numele Serghie si cu porecla Azacov, care mai pe urma a fost episcop în Riazan; iar Sfântul Chirii a început a se linisti în chilia sa. Dar cetatea nu putea sa se ascunda, stând deasupra muntelui, nici faclia sa se tainuiasca sub obroc; fiindca pe cât fugea el de slava omeneasca, pe atât mai mult îl preamarea Dumnezeu, Care a zis: Pe cel ce Ma preamareste îl voi preamari. Drept aceea, din felurite parti si cetati, multi din partea duhovniceasca si mireneasca veneau la dânsul pentru folos, caci cuvântul lui era dres cu sarea întelegerii si darul lui se varsa din gura lui si toti îl ascultau cu placere. Vazând aceea, Serghie Azacov, cel pus arhimandrit în locul lui, a început a se umple de zavistie, caci se socotea pe sine a fi defaimat de cei ce se duceau la fericitul Chirii si se mâhnea de aceea foarte mult, pentru ca zavistia nu stie sa cinsteasca cele de folos.     

Iar Cuviosul Chirii stiind necazul arhimandritului asupra lui, nu s-a mâhnit pe dânsul, nici i s-a împotrivit lui cu ceva, deoarece era fara de rautate si drept la inima. Deci, dând loc mâniei, s-a dus de acolo în manastirea Nasterii Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu, care se numea "Veche", si petrecea acolo. Si se gândea în sine cu mare dorinta, ca sa se duca undeva departe de lume în pustie si, de aceea, totdeauna se ruga lui Dumnezeu si Preacuratei Maicii Sale, zicând: „Preacurata Maica lui Hristos, Dumnezeul meu, Tu stii ca toata nadejdea mea, dupa Dumnezeu, spre tine am pus-o din tineretile mele; deci însuti tu, precum stii, povatuieste-ma, arata-mi calea pe care voi merge si spune-mi un loc lesnicios pentru mântuire". Asa se ruga el adeseori cu lacrimi si în scurta vreme si-a capatat cererea; pentru ca Domnul face voia celor ce se tem de El si aude rugaciunea lor împreuna cu Preacurata Maica Sa.     

Cuviosul Chirii avea obiceiul ca în toate noptile sa cânte acatistul Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu înaintea sfintei sale icoane. Deci într-o noapte, cântând el acatistul dupa obicei si având în inima sa dorinta de viata pustniceasca, se ruga cu suspinuri; iar când a ajuns la partea care se scrie în acatist: „Straina nastere vazând, sa ne înstrainam de lume, mutându-ne mintea la cer...", atunci s-a umilit cu inima din cuvintele acestea si încetând a citi, se gândea în sine cum Cel Preaînalt în marimea dumnezeirii, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a aratat pe pamânt în trup de om smerit, ca pe cei ce se înstraineaza de lume pentru dragostea Lui, sa-i ridice spre înaltimea dumnezeiestii vederi.     

Si s-a desteptat în el dorinta mai fierbinte ca sa se înstraineze cu totul de lume în pustie, pentru dragostea lui Dumnezeu. Deci a început mai cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi Domnului si Preasfin-tei Nascatoare de Dumnezeu ca sa-1 povatuiasca cum sa se mântu­iasca; si îndata a auzit un glas minunat de departe din înaltimea vazduhului, afara din chilie, zicându-i: „Chirile, iesi de aici si mergi la Iezerul Alb, ca buna odihna vei afla. Acolo ti-am gatit tie un loc în care te vei mântui".     

Atunci cuviosul, deschizându-si degraba fereastra chiliei, a vazut o lumina mare stralucind din cer, în partea dinspre miazanoapte - unde este Iezerul Alb -, aratându-i cu raza ca si cu degetul locul salasluirii lui. Deci sfântul stând înspaimântat, privea cu ochii locul aratat lui în latura aceea ce era departata, ca si cum ar fi aproape; si s-a tot uitat la aceea, pâna ce a apus de la ochii lui lumina aceea minunata cereasca. Si sfârsindu-se acea minunata vedenie, si-a aflat inima sa plina de bucurie si de pace si a înteles ca Preacurata Maica lui Dumnezeu nu i-a trecut cu vederea rugaciunea lui. Deci a savârsit cântarea acatistului cu mare bucurie, petrecând toata noaptea aceea fara de somn si rugându-se întru caldura duhului. Si socotind cu mirare glasul si vedenia ce i se facuse lui, se veselea si slavea pe Dumnezeu.     

El avea acolo un frate duhovnicesc, anume Terapont, credincios si iubit lui. Acela era tuns împreuna cu sfântul si fusese la Iezerul Alb. Pe acela îl întreba sfântul daca este vreun loc la Iezerul Alb, unde ar putea sa se linisteasca monahii; iar Terapont îi spunea ca acolo sunt multe locuri bune pentru însingurare. Deci, sfatuindu-se amândoi, au iesit din manastire si au plecat la drum spre Iezerul Alb, nadajduind spre Dumnezeu.     

Iar dupa multe zile, ajungând în partile Iezerului Alb, a cercetat multe locuri în pustie, dar nicaieri nu i-a placut cuviosului, pâna ce a mers la locul ce i se aratase lui în vedenie si pe care îl cauta. Acolo mergând, îndata a cunoscut acel loc, care i-a placut foarte mult. Dupa aceea, tacând rugaciune, a zis: „Aceasta este odihna mea si aici ma voi salaslui, fiindca astfel a voit Preacurata Maica Domnului. Bine este cuvântat Domnul Dumnezeu de acum si pâna în veac, ca a auzit rugaciunea mea". Si îndata a înfipt o cruce în acel loc, cântând cano­nul de multumire spre lauda Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu.     

Atunci a spus lui Terapont vedenia ce i s-a aratat lui în manas­tire despre locul acela. Deci, amândoi multumind lui Dumnezeu si Preacuratei Maicii Lui, au sapat o chilie mica în pamânt, si au stat o vreme împreuna; apoi cu întelegere s-au despartit unul de altul, deoarece fericitul Chirii dorea sa aiba linistea cea mai desavârsita. Deci Chirii a ramas pe loc, iar Terapont s-a dus ca la cincisprezece stadii departare de acolo, si gasindu-si un loc placut lui, s-a salasluit acolo pentru Dumnezeu. Apoi, adunându-se acolo multi frati, au facut o manastire, zidind si o biserica în numele Preacuratei Nasca­toare de Dumnezeu si a preacinstitei ei nasteri; astfel ca acum acea manastire, cu darul lui Dumnezeu latindu-se si înmultindu-se si bine rânduindu-se, se numeste a lui Terapont.     

Iar locul acela, unde Cuviosul Chirii s-a salasluit, avea brazi si padure deasa si nu erau aproape locuinte omenesti. Locul era frumos si rotund, înconjurat cu ape de jur împrejur, ca si cu un zid, si acolo vietuia sfântul parinte în chilia cea sapata în pamânt, petrecând în pustie cu nevointe pustnicesti si luptându-se împotriva nevazutului vrajmas. Iar dupa un timp, doi crestini oarecare umblând prin pustia aceea, au gasit pe acest sfânt si s-au mirat de petrecerea lui atât de aspra. Deci, folosindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu, au început dupa aceea a veni adeseori la dânsul, dorind sa vada fata lui cea cu sfânta podoaba, sa se învredniceasca de binecuvântare si sa ia folos de la dânsul. Ei aduceau staretului lor cele trebuincioase, iar numele lor erau acestea: Axentie, ce se poreclea Voron, si Matei, ce se chema Cucos, care mai târziu a fost eclesiarh al acelei manastiri.     

Acei oameni spuneau aceasta: „Cu multi ani mai înainte de acea vreme, un lucrator de pamânt, anume Isaia, traia aproape de locul acela unde Sfântul Chirii s-a salasluit. Acel Isaia si cei împreuna cu dânsul adeseori auzeau un sunet de clopot si un glas de cântare minunata ce se facea în locul acela, mai cu seama în zile de Duminici si praznice. Dar nu numai Isaia auzea clopote si cântari, ci si alti oameni ce treceau prin acel loc. De aceea, de multe ori, când auzeau acel sunet, veneau acolo sa vada de unde se aud clopotele si cântarile. Si glasurile le auzeau, dar cu ochii nu puteau sa vada nimic; deci, mirându-se cu spaima, se duceau, cunoscând ca nu este lucru obisnuit".     

Intr-o zi, cuviosul a înconjurat pustia aceea cu acei doi oameni ce s-au zis mai sus, cu Axentie si Matei. Dar vrajmasul, uratorul binelui, stiind ca are sa fie izgonit de acolo prin Cuviosul Chirii si neputând sa-l înfricoseze cu nici un fel de pareri si naluciri, de vreme ce cuviosul le socotea pe toate acelea mai netrebnice decât paianjenii, a aflat asupra lui un mestesug ca acesta: Prin voia lui Dumnezeu, a adus asupra lui somn greu, încât Sfântul Chirii nu putea sa umble si voia sa se culce ca sa se odihneasca, zicând catre cei ce erau cu dânsul: „Stati acolo pâna ce voi dormi putin". Iar ei i-au zis: „Parinte, mergi în chilie si odihneste-te acolo". Iar parintele, neputând sa mearga, fiind biruit de somn, a vazut un loc bun de odihna si s-a culcat ca sa doarma putin. Deci, adormind el, 1-a desteptat un glas înfricosat, zicându-i: „Fugi, Chirile, fugi!" Iar el, desteptându-se de neobisnuitul glas si înspaimântându-se, a fugit din acel loc, si îndata, în ceasul acela, un copac mare a cazut de-a curmezisul pe locul pe care zacea sfântul.     

Si a înteles sfântul ca a fost pândire diavoleasca si dintr-acea vreme a început a fi mai cu trezvie si mai osârdnic, rugându-se lui Hristos si Preacuratei Maicii Lui ca sa ia de la dânsul greutatea somnului. Acea cerere a lui i s-a împlinit întocmai, caci de multe ori petrecea ziua si noaptea fara sa aiba somn si nici cât de putin nu dormita. Deci noaptea statea la rugaciune si ziua se ostenea lucrând cu mâinile; caci taia padurea si curata locul cel strâmt care era în pustia cea paduroasa, vrând sa semene oarecare seminte; ca astfel din sudoarea fetei sale si din osteneala mâinilor lui sa se hraneasca.     

Iar odata, adunând gateje multe împrejurul locului acela, le-a aprins; iar diavolul a ridicat un vânt mare si fumul cu vapaia a înconjurat pe cuviosul de pretutindeni, încât nu stia încotro sa fuga, din pricina ca fumul era gros si acoperea tot locul. Deci fiind într-o neasteptata primejdie de moarte ca aceea, sfântul a strigat catre Preacurata Fecioara Maria, grabnica ajutatoare, Nascatoarea de Dumnezeu, si îndata i s-a aratat lui oarecine si luându-1 de mâna, i-a zis: „Vino în urma mea!" Deci, scotându-1 nevatamat din foc, s-a facut nevazut. Astfel, cu ajutorul Preasfintei Nascatoare de Dumne­zeu, Sfântul Chirii a fost scapat din primejdia cea neasteptata.     

Dupa aceasta au venit la dânsul din manastirea lui Simon doi frati iubiti si de un gând cu el: Zevedei si Dionisie. Pe acestia vazându-i cuviosul, s-a bucurat foarte mult si i-a primit sa vietuiasca împreuna cu el; apoi a venit un oarecare Natanail, care mai pe urma a fost chelar al locasului aceluia. Dupa aceea, au început a veni la sfântul si alti frati, pentru zidirile duhovnicesti, caci avându-si inima lui bine lucrata, cu darul Duhului Sfânt, dadea dulci roduri de învataturi, si pentru aceea cei ce veneau sa vietuiasca la dânsul, cereau sa-l aiba parinte al lor pe el, pentru ca vedeau viata lui minunata si cuvântul lui de Dumnezeu insuflat. Iar el se lepada sa le fie povatuitor, numindu-se pe sine nevrednic si pacatos, însa biruindu-se de iubirea de frati si de dorirea mântuirii sufletelor omenesti, a început a primi acolo pe acei frati, care, zidindu-si lor chiliute mici, vietuiau lânga dânsul întru Dumnezeu.     

Iar un om, anume Andrei, care îsi avea locuinta lui nu departe de acea pustie, a mceput a urî pe Cuviosul Chirii si pe monahii care erau cu dânsul, pentru ca s-au salasluit acolo. Deci, îndemnat fiind de diavol, a mers noaptea, vrând sa aprinda chilia sfântului. Dar când s-a apropiat de chilie, îndata a cazut asupra lui o spaima mare si a fugit de frica. într-alta noapte, venind iarasi, a lipit focul de perete si a fugit, ca sa nu fie stiut. Si statea departe si privea sa vada când se va aprinde chilia cu parintii cei ce vietuiau în ea; dar focul, lipindu-se de peretele cel de lemn ca de piatra sau de gheata, îndata s-a stins.     

Deci acel Andrei facea de multe ori aceasta, mergând întru adânca noapte, dar n-a sporit nimic, deoarece uneori cadea peste dânsul frica si spaima, iar alteori focul cel lipit de perete se stingea, caci Preacurata Maica a lui Dumnezeu pazea nevatamat de foc nu numai pe robul sau, fericitul Chirii, ci si ostenelile mâinilor lui.     

In cele din urma, omul acela si-a venit în simtire si, cunoscân-du-si greseala sa, s-a temut sa nu navaleasca asupra lui vreo pedeapsa a lui Dumnezeu. Deci alergând cu pocainta la Cuviosul Chirii, si-a marturisit greseala lui cu de-amanuntul, udându-si cu lacrimi fata lui. Iar sfântul, învatându-1 cu cuvinte folositoare si îndemnându-1 sa nu mai asculte sfatul cel viclean al vrajmasului, i-a daruit iertare si 1-a eliberat cu pace, iar el însusi a început a cânta canonul de multumire al Preacuratei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu.     

Iar dupa putina vreme, Andrei acela a venit iarasi la Sfântul Chirii si-1 ruga sa-1 primeasca în obstea sa si sa-1 tunda în calugarie. Iar cuviosul i-a îndeplinit cererea lui; si Andrei, învrednicindu-se rânduielii monahicesti, a petrecut întru ascultare, totdeauna caindu-se de greselile sale cele mai dinainte si marturisind fratilor cum voia sa puna foc locasului. Si se înmulteau fratii din zi în zi, pentru ca multi de pretutindeni veneau la cuviosul, unii pentru folos, altii pentru vietuire. Iar Cuviosul Chirii, urmând Domnului celui ce a zis: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi goni afara, primea pe cei ce voiau sa se osteneasca si sa rabde nevoia pustiei pentru Dumnezeu. De aceea zidea chilii si se întemeia manastirea si se aseza viata de obste, ostenindu-se toti împreuna si câstigându-si din ostenelile lor cele de trebuinta pentru hrana.    

Odata, vrând fratii sa zideasca biserica, nu se aflau între dânsii lucratori iscusiti în lemn, iar locul lor se afla departe de locuintele omenesti; deci aveau trebuinta de mesteri în lemn. Iar Cuviosul Chirii, precum din început avea obicei ca întru toate nevoile si trebuintele sale sa se arunce la voia si la purtarea de grija a Preacuratei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu si niciodata n-a fost lipsit de ce a cerut, ci toate trebuintele îsi câstiga, astfel, punându-si nadejdea spre Maica lui Dumnezeu, s-a rugat catre ea cu dinadinsul si degrab au venit mesteri trebuinciosi, de nimeni fiind chemati, si s-a zidit o biserica aleasa, în numele Preacuratei Fecioarei Nascatoare de Dumnezeu si a cinstitei Adormirii sale.     

Iar oamenii care locuiau împrejur în partea aceea, auzind ca în pustia Iezerului Alb se aduna monahi si se întemeiaza o manastire, iar acum au zidit si o biserica, se mirau; însa gândeau ca sfântul a adus multe averi cu sine. Si mai ales când s-au înstiintat ca fusese arhimandrit în manastirea lui Simon, socoteau ca acolo, la stapânire, i-au venit câstiguri mari.     

Deci un oarecare boier, anume Teodor, îndemnat fiind de diavolul, a trimis tâlhari ca, navalind noaptea asupra manastirii, sa faca lui Chirii suparare si necaz si sa ia averea lui. Iar tâlharii mergând noaptea ca sa navaleasca fara de veste asupra manastirii si asupra celor ce dormeau, au vazut împrejurul manastirii multime de oameni, din care unii sagetau cu arcurile, iar altii altele faceau. Deci tâlharii stateau ascunsi într-un loc oarecare, în padurea aceea, de unde priveau de departe la oamenii aceia, asteptând pâna ce se vor duce de la manastire. Dar tâlharii au asteptat pâna la miezul noptii si mai mult, însa oamenii cei vazuti de dânsii nici nu se duceau, nici nu dormeau, ci petreceau ca niste strajeri ai manastirii; deci tâlharii s-au dus fara sa faca ceva. Iar în noaptea urmatoare iarasi au venit si au vazut la manastire alti oameni, mai multi decât întâi, înarmati ca niste ostasi, si temându-se, s-au dus.     

Si au spus aceasta boierului lor; iar acela a gândit ca poate cineva dintre dregatori a venit cu multime de slugi la cuviosul pentru binecuvântare si rugaciune si, zabovind, a ramas la dânsul în acele nopti. Deci Teodor a trimis în taina la manastire ca sa stie cu încredintare cine a fost în manastire ieri si alaltaieri. Si s-a înstiintat trimisul ca nimeni nu a fost atunci în manastire, iar acum era mai mult de o saptamâna, de când nu venise nimeni. Deci a spus aceasta boierului care îl trimisese pe el, iar acela s-a mirat si s-a înspaimân­tat, cunoscând ca Dumnezeu acopera pe robul sau. Deci temându-se sa nu-1 ajunga judecata lui Dumnezeu pentru ca a voit sa necajeasca pe placutul Lui, a mers degraba la sfântul si, caindu-se, i-a marturisit cu lacrimi greseala sa, spunându-i si ce au vazut tâlharii cei trimisi de el. Iar Cuviosul Chirii, învatându-1 cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptura si iertându-1, i-a zis: „Sa ma crezi, fiule Teodor, ca n-am nimic altceva în aceasta viata decât numai aceasta haina veche, pe care o vezi pe mine si putine carti".

Atunci Teodor s-a minunat de saracia si de bunul lui obicei si s-a dus la casa sa, multumind lui Dumnezeu ca nu 1-a lasat sa scârbeasca pe placutul sau si sa cada într-o atât de mare greseala si în mâinile vrajmasului pierzator. De atunci Teodor a câstigat mare dragoste si credinta catre sfânt, si-1 avea pe el nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu. Deci, venind la dânsul pentru binecuvântare, îi aducea cele trebuincioase si niciodata nu i se arata cu mâinile goale.

Astfel, strabatând vestea pretutindeni despre Cuviosul Chirii si venind multi la dânsul, a venit la locasul lui si un monah, anume Ignatie, mare în fapte bune si având viata mai aspra decât altii. Si era acela alta pilda tuturor fratilor, pe lânga fericitul Chirii; caci se vorbea de el ca niciodata nu s-a culcat pe coaste în vremea calugariei sale de treizeci de ani, ci îsi scutura somnul cu putina dormitare, stând drept sau sezând putin pe ceva. Un barbat ca acesta si alti nevoitori asemenea lui voiau sa vietuiasca cu Cuviosul Chirii, pentru viata lui cea desavârsita si placuta lui Dumnezeu.     

Iar asezamântul si rânduiala vietii monahicesti în manastirea Cuviosului Chirii era astfel: în biserica nimeni nu avea voie sa vorbeasca cu altul, nici sa iasa mai înainte de sfârsitul pravilei, ci fiecare avea porunca sa stea la locul sau si la rânduiala cea asezata, cu frica si cu luare aminte la cele ce se cânta; asemenea, la închinarea la Sfânta Evanghelie si la sfintele icoane era pazita buna rânduiala de a închinarii dupa cei batrâni, ca sa nu se faca vreo amestecare între dânsii. însusi fericitul povatuitor, când statea în biserica, niciodata nu se pleca spre perete si niciodata nu sedea fara de vreme, macar ca picioarele lui, de stare multa în picioare, îi erau ca stâlpii.     

Asemenea si la masa era pazita cuviincioasa rânduiala cu dinadinsul, fiecare sezând la locul lui cu blândete si cu tacere si nimeni nu se auzea vorbind, decât numai cel ce citea. Fratilor totdeauna li se faceau trei feluri de bucate, afara de zilele de post si de zilele în care se cânta "Aliluia"; pentru ca atunci fiecare se înfrâna dupa voie si dupa râvna, unul mâncând pâine uscata, iar altul petrecând toata ziua fara de hrana. Iar egumenului i se punea la masa tot aceeasi hrana ca si fratilor si masura deopotriva cu a celorlalti, dar cuviosul nu lua nimic pâna la saturare.     

Când se sculau de la masa, dupa multumire, se ducea fiecare în chilia sa, neabatându-se la nici un fel de vorbe, nici intrând în chilia altui frate, afara de mare nevoie. Odata s-a întâmplat unui frate pe nume Martinian, ca, iesind de la masa, sa se duca la alt frate pentru o trebuinta oarecare. Iar cuviosul, vazându-1 pe acela, 1-a chemat la dânsul si 1-a întrebat: „Unde te duceai?" Iar el a spus: „Aveam o trebuinta la acel frate si de aceea voiam sa merg la dânsul". Atunci sfântul, ca si cum l-ar fi defaimat, i-a zis lui: „Asa pazesti rânduiala manastireasca? Oare nu puteai sa mergi mai întâi în chilia ta si sa-ti faci rugaciunea datorata; apoi, daca era nevoie, sa mergi la el?" Iar Martinian a zis zâmbind: „Parinte, daca merg în chilia mea, nu pot sa mai ies". Iar sfântul i-a grait: „Asa fa totdeauna; mai întâi mergi în chilie si chilia te va învata la tot binele".     

In manastirea aceea se mai pazea si alta rânduiala. De se aducea la vreun frate vreo scrisoare sau vreo daruire de la cineva, acel frate, fara sa despecetluiasca scrisoarea, o aducea la egumen, asemenea si tot ceea ce i se aducea lui. Tot astfel, de voia vreun frate sa trimita scrisoare la cineva afara din manastire, nimeni nu îndraznea aceasta, fara porunca egumenului. Iar în chilie nimeni nu era liber sa aiba ceva, afara de cele prea trebuincioase, nici sa numeasca ceva al sau; ci, dupa apostoleasca vorba, sa le aiba pe toate de obste. Argint nici ca se pomenea la frati, afara de averea de obste a manastirii, de la care toti aveau cele de trebuinta. Nici o bucata de pâine si nici o bautura nu era liber sa aiba cineva în chilie; iar de avea cineva sete, mergea la trapeza si acolo, cu binecuvântare, îsi potolea setea. De se întâmpla cuiva de mergea în chilia vreunui frate, nimic altceva nu putea sa vada decât numai icoane, carti si vasul cu apa pentru spalat. Asa erau liberi calugarii de toata împatimirea, numai o grija având: sa placa lui Dumnezeu, sa aiba unul catre altul dragoste si smerenie si sa se osteneasca pentru trebuintele de obste.     

Si precum la cântarea bisericeasca, tot asa si la lucrul manastiresc, fiecare alerga cu osârdie, întrecându-se unul pe altul, ca mai întâi sa se afle fara de lenevire. Si fiecare dupa puterea lui lucra nu ca oamenilor, ci ca lui Dumnezeu. între toate lucrurile cele de obste se pazea si aceasta: Sa nu fie între dânsii vreo vorba împotriva, nici vreun cuvânt desert, ci fiecare sa petreaca în tacere, pazindu-si duhovniceasca sa iubire de întelepciune; si sa li se para ca stau si lucreaza înaintea ochilor Atotvazatorului Dumnezeu. Iar de voia cineva sa graiasca, nimic altceva nu putea sa spuna rara numai cuvinte din carti spre folosul celorlalti frati, dar mai ales spre folosul acelora care nu stiau Scriptura.     

Si alte multe feluri de rânduieli erau în viata fratilor cea placuta lui Dumnezeu, iar Cuviosul Chirii îi dadea fiecaruia pilda si masura de pravila si nu puteai sa vezi între dânsii pe cineva având voia si socoteala sa deosebita, ci toti savârseau voia povatuitorului, fara de împotrivire sau cârtire, ca pe o porunca a lui Dumnezeu. Cei ce stiau sa lucreze cu mâinile, toate cele lucrate le duceau la camara cea de obste si nimic nu-si tineau fara de binecuvântare, pentru ca nici nu era de nevoie cuiva sa tina ceva, deoarece toata trebuinta trupeasca -îmbracamintea, încaltamintea si orice alta trebuinta - o avea de la obste. Nici chiar cuviosul însusi nu voia sa vada pe dânsul o haina împodobita, ci purta îmbracaminte proasta si cu multe cusaturi pe ea.     

Cuviosul Chirii mai avea si acest obicei: Dupa savârsirea cântarii Utreniei si dupa pravila sa cea obisnuita din chilie, mergea în bucatarie ca sa vada ce fel de bucate se dau fratilor, rugând si poruncind celor ce slujeau în bucatarie sa se sarguiasca si sa gateasca hrana placuta fratilor spre odihna lor; iar uneori si singur le ajuta lor, lucrând cu dânsii la gatitul bucatelor, din cele ce putea sa fie în pustie, din ostenelile lor. Caci ce fel de ospaturi puteau sa aiba ei, petrecând în saracie si în necastigare? Iar bauturi ametitoare niciodata nu se gaseau la dânsii. Aceasta rânduiala a asezat-o Cuviosul Chirii cu tarie, ca nu numai în viata lui, ci si dupa moartea lui, mai ales, sa nu îndrazneasca nimeni a aduce în manastirea lui vreo bautura ametitoare. Deci cuviosul avea mare sârguinta pentru rânduielile manastiresti, ca nicidecum sa nu se strice; dar mai ales sa nu se schimbe predaniile sfintilor celor vechi si pustnicestile puneri de lege.     

Odata, în vremea Sfântului si Marelui Post al Pastelui, Agripina, sotia dreptcredinciosului boier Andrei, a venit la manastire pentru a face rugaciune - caci locul pe care era zidita manastirea era mosia si stapânirea acelui boier. Acea doamna era foarte credincioasa si iubitoare de Hristos, cinstea foarte mult rânduiala monahiceasca si avea mare osârdie catre Cuviosul Parinte Chirii. Deci într-o zi de Duminica a voit sa ospateze pe frati cu mâncare de peste, dar sfântul n-a lasat sa se faca aceasta. Si rugând ea mult pe cuviosul parinte sa dezlege pe frati sa manânce peste, sfântul a raspuns: „De voi face aceasta, atunci eu singur voi fi stricatorul rânduielii manastiresti si, dupa sfârsitul meu, vor zice: «Chirii a poruncit sa se manânce peste în Postul cel Mare»". Atunci Agripina a ospatat pe frati cu mâncare de post si, ducându-se acasa, lauda taria sfântului pentru pazirea predaniilor Sfintilor Parinti. Dar dupa toate acestea, sa ne întoarcem la povestirea celorlalte fapte bune ale Cuviosului Parinte Chirii.    

Se cade deci sa se pomeneasca iarasi darul cel daruit lui din început de Dumnezeu, adica darul umilintei si al lacrimilor; caci atunci când slujea Sfânta Liturghie sau citea, sau asculta ce se citeste, sau statea la pravila, sau învata pe frati, niciodata nu putea sa-si tina lacrimile. Si din aceasta se putea vedea în dânsul caldura dumneze­iestii iubiri. Si avea nadejde si credinta mare catre Dumnezeu, caci atunci când se întâmplau în manastire neajunsuri si lipsa de cele de nevoie, si-i ziceau fratii sa trimita la oarecare iubitori de Hristos, sa ceara de la dânsii cele trebuincioase, el nu voia nicidecum sa trimita, ci zicea: „Daca Dumnezeu si Preacurata Maica Lui ne vor uita în locul acesta, apoi pentru ce ne mai aflam în viata aceasta?"     

Si îi mângâia pe frati, învatându-i sa aiba nadejde în Dumnezeu; iar la mireni sa nu ceara milostenie, ca nu cumva, iesind ei din manastire pentru milostenie, sa fie împiedicati de vrajmasi prin oarecare sminteli. Iar Dumnezeu, vazând pe robul Sau nadajduind asa de mult catre Dânsul, îndupleca inimile multor boieri si aceia trimiteau singuri îndestulate milostenii din averile lor în manastirea cuviosului; iar el cu fratii primeau acelea ca trimise de Dumnezeu, multumind Stapânului Hristos si Preacuratei Lui Maici; deci cu acestea mângâia împutinarea de suflet a fratilor.     

Dar sa nu uitam si de mai înainte vederea cuviosului pe care o avea din darul Sfântului Duh pentru curatia sufletului sau. Un frate oarecare, anume Teodot, vietuind în pustie prin aceleasi parti si auzind despre Sfântul Chirii, a venit în manastirea lui si, iubind pe parintele si manastirea sa, s-a rugat sa fie numarat în rândul fratilor din acea manastire. Deci a fost primit si traia împreuna cu ei. însa, dupa o vreme oarecare, diavolul a pus ura în inima lui Teodor asupra sfântului parinte si pe cât la început avea dragoste si credinta catre dânsul, cu atât a început a-1 urî, încât nici nu putea sa-1 vada, nici glasul sa i-1 auda, ci vicleanul gând îl îndemna sa iasa din manastire.     

Deci, luptându-se cu gândul acesta, s-a dus la Ignatie, mai înainte pomenitul staret, barbat de Dumnezeu insuflat, si a marturisit lui gândul sau. Iar staretul 1-a mângâiat, zicându-i: „Frate, rabda pentru Dumnezeu, ca am dat fagaduinta lui Hristos Stapânului nostru ca, pentru dragostea Lui, sa le rabdam toate si sa stii cu încredintare ca acest gând ti-a venit de la vrajmasul; caci ce vezi vrednic de ura la parintele Chirii, care este ca îngerul lui Dumnezeu? Deci îti spun ca de-ti vei asculta gândul tau cel viclean si de vei pleca de aici, vei pierde mântuirea ta si vei cadea în mâinile vrajmasului".     

Iar Teodot, mângâindu-se putin, a zis: „Voi mai astepta si anul acesta, doar se va schimba cu mine parintele". Apoi, dupa un ceas, iar se tulbura de acelasi gând, caci vrajmasul nu înceta a-i aduce ura asupra sfântului si, petrecând el tot anul luptându-se cu gândul sau si neavând odihna, s-a gândit sa se duca la parintele Chirii si sa-si marturiseasca tulburarea gândurilor sale. Si intrând el în chilia parintelui si cautând la cuvioasa lui fata, s-a rusinat de caruntetile lui cele cu cuviinta si de rusine nu putea sa zica nimic; deci, voind sa iasa afara, staretul 1-a oprit, zicându-i: „Frate Teodot, de vreme ce singur nu voiesti sa-mi marturisesti gândurile tale, atunci sa ti le spun eu".     

Si a început Sfântul Chirii a spune fratelui toate cele pe care le avea ascunse în inima sa. Iar fratele, auzind unele ca acestea, s-a înspaimântat foarte si se minuna de vederea mai înainte a sfântului; deci, cazând la picioarele lui, îi cerea iertare. Atunci sfântul, mângâ-indu-1, i-a zis: „Sa nu te mâhnesti, frate Teodot, ca toti s-au smintit crezând despre mine ca sunt bun, însa numai tu singur ai înteles adevarul, cunoscându-ma ca sunt rau si pacatos, pentru ca cine sunt eu, pacatosul si netrebnicul?"     

Iar fratele, vazând pe parintele smerindu-se astfel, mai mult se trudea în sine si, plângând, îsi marturisea greseala, ca în desert, ura cu ura nedreapta pe acel drept. Iar cuviosul, vazând pocainta lui Teodot, 1-a iertat si 1-a eliberat, zicându-i: „Mergi, frate, în chilia ta, ca de acum nu va mai veni asupra ta un razboi ca acela". De atunci Teodot, aflând odihna inimii sale, a început a avea catre sfântul parinte mai mare dragoste si credinta decât întâi. Dar nu numai gândurile lui Teodot le vedea cuviosul cu ochiul cel mai înainte vazator, ci si ale multora; pentru ca cei ce veneau în manastirea lui îi cunostea de departe cu ce fel de gând vin si le spunea celor ce se întâmplau acolo, zicând: „Acel frate voieste sa vietuiasca cu noi, iar celalalt gândeste sa se duca". Si alte taine ale inimilor omenesti i le descoperea lui Dumnezeu.     

Dar nu se cade a trece cu tacerea si minunile cuviosului ci, spre marirea lui Dumnezeu cel minunat întru sfintii Lui, sa spunem macar câteva din ele. Odata au adus la Cuviosul Chirii pe un om îndracit, anume Teodor, care patimea rau de necuratul duh, caci era stapânit de un diavol cumplit. Iar cuviosul, facând rugaciune, a izgonit pe diavol si s-a tamaduit Teodor. Si nu mai voia acesta sa plece de la manastire si ruga pe sfântul sa-1 numere si pe el în ceata monahilor. Atunci parintele 1-a tuns pe Teodor în calugarie si i-a pus numele Teofan.     

Intr-o vreme nu ajungea vin pentru slujba bisericeasca si au spus cuviosului ca nu va putea face Sfânta Liturghie în zilele de sâmbata si Duminica. Iar cuviosul chemând pe eclesiarhul Nifon, 1-a întrebat despre vin, daca mai este macar cât de putin. Iar Nifon i-a raspuns ca si vasul în care se tine vinul este zvântat. Si a poruncit sfântul sa aduca la el vasul acela; iar eclesiarhul, ducându-se sa aduca vasul, 1-a aflat plin de vin; pentru aceea, s-a mirat foarte mult, stiind bine ca nici o picatura de vin nu mai era în vas, dar cu rugaciunile sfântului, într-un ceas s-a umplut de vin. Si toti fratii s-au înstiintat despre acea minune; si pentru aceea se mirau si slaveau pe Dumnezeu. Iar vinul nu a scazut din vasul acela multa vreme, pâna ce s-a adus alt vin de la niste oameni iubitori de Hristos.     

Intr-un an oarecare s-a facut foamete mare între oameni; deci poporul, fiind flamând, a început a veni la manastirea cuviosului, iar el a poruncit sa le dea pâine, desi manastirea era saraca, caci atunci nu avea pamânturi si averi, ci singuri fratii se osteneau; iar de le trimitea cineva din iubitorii de Hristos milostenie, cu aceea se hraneau. Deci, într-acea vreme de foamete, nu aveau în manastire decât numai hrana trebuincioasa fratilor. Si strabatând vestea prin satele de primprejur ca în manastirea lui Chirii se hranesc toti cei înfometati care merg acolo, au început mai multi saraci si amarâti a se aduna la manastire, iar cuviosul egumen poruncea sa-i hraneasca pe toti. Dar pe cât le dadea hrana la cei ce veneau, pe atât acea hrana, cu rugaciunile cuviosului, se înmultea în manastire; deci o mare multime de popor s-a hranit din manastirea sfântului Chirii în acea vreme de foamete.     

Odata s-a întâmplat de s-au aprins chiliile manastirii si fratii nu puteau sa stinga focul, care ameninta a cuprinde pe toate, încât si biserica era sa se aprinda. Iar sfântul, luând crucea, a alergat spre foc, fiind acolo si un mirean venit din cetate. Acela, vazând pe sfântul mergând degraba cu crucea, a râs în sine de el; caci vedea ca focul a cuprins toate. Si stând sfântul cu crucea împotriva vapaii si rugându-se lui Dumnezeu si Preacuratei Maicii Sale, îndata focul a început a se stinge, ca si cum se rusinase de sfântul, si degraba s-a stins tot, încât numai a pârlit manastirea, iar nu a ars-o. Iar pe omul care a râs de sfânt 1-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, caci 1-a napadit pe el o boala neasteptata, încât toate madularele trupului sau au slabit. Deci cunoscându-si mireanul greseala sa, a început a se marturisi cu pocainta înaintea sfântului, iar sfântul 1-a iertat si, rugându-se pentru el si însemnându-1 cu Sfânta Cruce, 1-a facut sanatos. Iar el, ducân-du-se întru ale sale, a propovaduit tuturor acele lucruri minunate.     

Minunile cuviosului parintelui nostru Chirii, fiind auzite nu numai în toata latura aceea, dar si în alte laturi, un boier cu numele Mihai, ce se numea Bilevschi, traind cu sotia sa Maria opt ani, nu avea fii. Deci, mâhnindu-se pentru aceasta nerodire de prunci si auzind despre Cuviosul Chirii ca toate câte cerea de la Dumnezeu le capata, a trimis pe doi din boierii sai la el, cu rugamintea sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru sotia sa, ca sa se dezlege acea nerodire de prunci.     

Si ajungând trimisii la cuviosul si înca nedând scrisoarea de la boier, fericitul le-a zis: „O, fiilor, de vreme ce ati facut mare calatorie cu osteneala, cred Dumnezeului meu si Preacuratei Maicii Sale, ca osteneala voastra nu va fi în desert. Dumnezeu va da domnului vostru rodul nasterii de fii". Iar ei s-au mirat cum stia staretul pricina pentru care venisera ei; deci au cunoscut ca este un mare placut al lui Dumnezeu si i-au dat scrisoarea boierului, iar sfântul a poruncit sa-i odihneasca.     

In aceeasi noapte i s-a facut boierului Mihail o vedenie ca aceasta: A vazut un staret cinstit, purtator de lumina si împodobit cu caruntetile, care tinea în mâinile sale trei vase si zicea catre el: „Primeste ceea ce ai cerut de la mine". Aceeasi vedenie s-a facut în acelasi ceas si sotiei lui, Maria. Si desteptându-se boierul din somn, a început' a spune sotiei sale vedenia sa, iar ea, luând din gura lui cuvântul, a zis: „Asemenea si mie mi s-a aratat staretul si mi-a dat trei vase, zicându-mi: «Primeste ceea ce ai cerut de la mine»".     

Si vazând ei ca vedenia le era potrivita amândurora, s-au mirat si au însemnat numarul acelei zile. Iar Cuviosul Chirii, ospatând trei zile pe boierii cei trimisi la el cu slugile lor, i-a eliberat cu binecuvântare la cel ce i-a trimis si a poruncit chelarului sa le dea o pâine si jumatate si putini pestisori ca sa aiba pe cale. Iar ei au zis: „Parinte, porunceste sa ne dea mai multa pâine si peste de vreme ce calea este lunga, iar locul este pustiu si nu vom gasi de unde sa cumparam pâine si peste". Iar sfântul le-a zis: „Mergeti cu pace, vor fi destule acestea pâna la casa voastra". Iar ei, necutezând sa supere mai mult pe staret, s-au dus. Deci, mergând, se gândeau de unde sa cumpere pâine pentru ca sa aiba pe cale, caci aveau sa calatoreasca douazeci de zile sau mai mult; iar ceea ce li se daduse de sfântul socoteau ca le va ajunge numai pentru o zi, având multe slugi cu ei.     

Deci, mergând în cale, la întâiul conac au început a fierbe putin din pestele care-1 aveau de la manastire, dar când fierbeau pestele, acela se vedea mult. Deci, sezând sa manânce, au pus acea jumatate de pâine si au mâncat si s-au saturat; iar acea jumatate de pâine se vedea ca si cum nu s-ar fi mâncat; asemenea si pestii mâncându-se, se înmulteau si prisoseau. Atunci ei au cunoscut ca le-a spus adevarul cuviosul parinte, când le-a zis: „Destule vor fi acestea pâna la casa voastra!", si, dupa aceea, au fost fara de grija pentru hrana cât au mers pe cale. Deci le-a fost destula acea jumatate de pâine, pâna ce au ajuns la locul lor; iar pâinea cea întreaga, împreuna cu binecu­vântarea sfântului, au dat-o boierului si i-au spus toate cu de-a-manuntul.     

Iar boierul a primit cu bucurie binecuvântarea si pâinea, mirându-se de minunile cele povestite. Apoi a sfarâmat pâinea în particele si a împartit câte o bucatica tuturor celor ce erau în casa sa si au mâncat-o ca pe o mare sfintenie, încât toti câti erau cuprinsi de vreo boala, îndata s-au însanatosit din gustarea acelei pâini. Dupa aceea, boierul a întrebat pe cei care au fost trimisi, în care zi au sosit la cuviosul. Si socotind, au aflat ca au ajuns la sfântul în aceeasi zi când boierul si sotia sa au vazut noaptea acea vedenie. Dintr-acea vreme s-au nascut boierului doi fii si o fiica si a înteles ca acelea erau cele trei vase ce li s-au dat de cuviosul în vedenie. Deci, având mare dragoste catre el, trimitea multe milostenii la manastirea lui.     

Povestirea minunilor si a vietii Cuviosului Parintelui nostru Chirii se afla scrisa pe larg în manastirea lui si în Mineiul cel mare al fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, care este în biserica soborniceasca din Moscova a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, iar noi aici, ca sa nu lungim povestirea, sa pomenim si pe celelalte pe scurt. Un oarecare Anastasie, traind bolnav departe de manastire si fiind aproape de moarte, cuviosul i-a trimis apa sfintita si 1-a facut sanatos. Odata Iezerul Alb fiind mare, se învaluia foarte tare, dar sfântul 1-a schimbat întru alinare si i-a mântuit pe pescari de la înec. O femeie, sotia unui boier cu numele Ioan Cargolomul, fiind oarba de multa vreme, sfântul i-a daruit vedere prin rugaciuni si prin stro­pirea cu apa sfintita. Un frate, anume Dalmat, care se îmbolnavise, a murit fara sa fie împartasit cu Sfintele Taine - preotul zabovind la sfânta slujba a Liturghiei. Deci, înviindu-1 din morti, 1-a împartasit cu Sfintele Taine si dupa aceea iarasi a adormit întru Domnul.     

Un boier, anume Roman Alexandrovici, traia departe de manastirea cuviosului, iar pe Cuviosul Chirii nu 1-a vazut niciodata, ci numai a auzit de el. Si fiind el în boala, era aproape de moarte, dar pe când se ruga Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca sa-i usureze boala, a vazut-o pe Preasfânta Fecioara aratându-i-se împreuna cu Cuviosul Chirii si zicând catre bolnav: „Trimite la acest staret ca sa-ti dea apa sfintita si, gustând-o, vei fi sanatos". Deci, îndata dupa vedenia aceea, a trimis bolnavul la cuviosul cu rugaminte, ca sa-i dea apa sfintita; si, aducându-i-se apa, a baut din ea si s-a însanatosit în ceasul acela. Dupa aceea s-a dus îndata la manastire si, vazând pe cuvios, 1-a cunoscut ca el este acela care era în vedenie cu Preacurata Nascatoare de Dumnezeu; deci, cazând la picioarele lui, i-a dat multumire.     

Unei femei oarbe de trei ani, Cuviosul Chirii i-a daruit vedere cu rugaciune si cu apa sfintita. Asemenea si pe alta oarba a facut-o bine în felul acesta. Fiind moarte mare în partile acelea ale Iezerului Alb, nimeni n-a murit în manastirea cuviosului, numai un frate a fost bolnav, anume Sosipatru; dar si acela s-a însanatosit cu rugaciunea cuviosului parinte. Si a proorocit sfântul catre un frate, zicând: „Crede-ma, frate Hristofore, ca nici unul din voi nu va muri mai înainte de mine; iar dupa trecerea mea de aici, multi vor veni dupa mine". Si s-a împlinit acea proorocie a parintelui întocmai.     

Un barbat, anume Iacov, patimind de o boala cumplita, a fost adus la manastirea cuviosului pentru tamaduire. Aceluia nu numai ca nu a voit cuviosul sa-i dea tamaduire, dar nici în manastire n-a poruncit sa-1 primeasca. Si zacea bolnavul înaintea manastirii, iar din gura si din narile lui curgeau spume însângerate. Si fiind rugat cuviosul pentru bolnav, nicidecum nu se pleca spre miluirea aceluia, In acea vreme a venit în manastire un barbat cinstit si iubit al sfântului, care, vazând patimirea bolnavului, i s-a facut mila de el si s-a rugat cuviosului sa-1 miluiasca pe bolnav si sa-i ceara de la Dumnezeu tamaduire, precum a cerut multora. Iar cuviosul i-a zis: „Crede-ma, fiule, ca boala lui nu este dupa întâmplare. El patimeste aceasta pentru pacatele desfrânarii; si, de va fagadui ca se pocaieste si înceteaza de la niste pacate ca acelea, cred ca Domnul meu si Preacurata Lui Maica îl vor tamadui; iar daca nu, va patimi si mai mult". Deci, mergând cel ce a auzit acestea din gura cuviosului, i-a spus bolnavului; iar acela s-a înfricosat auzind pacatele cele vadite pe care numai singur Dumnezeu le stia. Deci s-a fagaduit cu lacrimi a se pocai si a înceta de a mai pacatui. Atunci însusi Cuviosul Chirii a mers la acel bolnav, fiindu-i mila de el, si a primit marturisirea pacatelor lui. Si, facând rugaciune pentru el, 1-a facut sanatos cu darul lui Dumnezeu.     

Dupa toate acestea, Cuviosul nostru Parinte Chirii slabind de multele sale osteneli si de batrânete si cuprinzându-se de durerile trupesti, s-a apropiat catre fericitul sfârsit. Si chemând pe fratii care erau în numar de 53, le-a facut lor asezamânt ca, dupa moartea sa, nimeni sa nu îndrazneasca a strica ceva din rânduiala vietii de obste. Si învatându-i din destul, le-a pus egumen pe Inochentie, barbat îmbunatatit; apoi, împartasindu-se cu dumnezeiestile Taine si dând binecuvântare tuturor si sarutarea cea mai de pe urma fiecaruia; rugaciunea fiind în gura lui, si-a dat cinstitul si sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în noua zile ale lunii iunie, la pomenirea celui de un nume cu el,- Sfântul Chirii al Alexandriei, în lunea Sfintei Treimi, a Duminicii praznicului Sfintelor Rusalii.     

Si s-a luminat fata lui cu cuviinta si bun miros a iesit din moastele lui; deci, plângându-l ucenicii, l-au îngropat cu cinste. El a murit în anul de la facerea lumii 6935, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 1427, vietuind în aceasta viata nouazeci de ani. Când s-a dus în pustia Iezerului Alb era de 60 ani de la nasterea sa, iar în locul unde a alcatuit manastirea a vietuit 30 de ani. Dupa cum în viata sa, cu darul lui Dumnezeu si cu ajutorul Preacuratei Maicii Lui, a facut multe minuni, tot astfel si dupa moarte nu a încetat a face minuni, gonind diavolii din oameni si tamaduind toate bolile celor ce veneau la moastele lui cu credinta, precum se scrie pe larg în istorie. Iar noi, scurtând cuvântul, slavim pe Dumnezeu, Care a preamarit pe placutul Sau, întru slava Preasfântului Sau nume, cel slavit de toata faptura acum si pururea si în vecii vecilor. Amin. 

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Chiril, Egumenul Manastirii de Iezerul Alb

Sfantul Chiril, Egumenul Manastirii de Iezerul Alb

9 iunie

Cuviosul parinte Chiril s-a nascut din parinti de neam bun si dreptcredinciosi si a crescut în slavita cetate Moscova. Din Sfântul Botez el a fost numit Cosma si de tânar a fost dat la învatatura sfin­telor carti.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.