Sfantul Cuvios Onufrie cel Mare, Sfantul Cuvios Petru Atonitul

Nou

12 iunie

Pomenirea Cuviosului Petru Atonitul si a Sfantului Onufrie cel Mare

Detalii

In stoc

  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3

25,00 lei

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaIunie
Ziua12

CUVIOSUL PETRU ATONITUL
(12 iunie)
    

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş şi voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oşti la război în Siria, s-a întâmplat ca ostile greceşti să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulţi alţi ostaşi în cetatea Samara din ţinutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniţă cu lanţuri grele de fier. Deci, şezând în lanţuri, Petru îşi cerceta ştiinţa sa, şi şi-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Şi a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire şi robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-1 aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea şi se tânguia mult, blestemându-şi lenevirea sa şi ocărându-se singur că pătimeşte unele ca acestea după vrednicie.     

Deci, şezând mult timp în temniţă şi neavând nici o nădejde de scăpare din lanţuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecăţile Sale cele neştiute, să-1 scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad şi pe Apostolul Petru din temniţa lui Irod. Şi chema întru ajutor şi mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credinţă şi dragoste, şi adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduinţă că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povăţui spre nevoinţa monahicească. încă mai gândea şi aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma şi acolo la mormântul Sfântului şi marelui Apostol Petru şi-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.     

Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga şi mare postire, primind numai la două sau trei zile puţină hrană. Iar odată a petrecut şapte zile flămând şi, sfârşindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, şi i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o şi am luat aminte la suspinul inimii tale şi m-am rugat pentru tine milostivului şi iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea şi El nu voieşte ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îţi rânduieşte ţie o mântuire mai bună. Iar de vreme ce împăratul şi Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toţi în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereţi şi veţi lua; bateţi şi se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni şi bătând la uşa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îţi va da libertatea cerută, scăpându-te din legături şi deschizându-ţi uşile temniţei celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, aşteptând mila lui Dumnezeu". Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat şi poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.     

Iar Petru, deşteptându-se din somn şi primind hrană, s-a întors iarăşi la rugăciune şi mai cu dinadinsul se ruga ziua şi noaptea, cu bună nădejde, şi neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o vreme iarăşi i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca şi cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin şi blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătăţii lui Dumnezeu, dar nu ştiu cu ce judecăţi şi cu ce purtare de grijă zăboveşte pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; şi voieşte ca şi de alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îţi vestesc ţie pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-1 vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el şi eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni".

Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuieşte cu ale tale rugăciuni şi folosiri şi toate popoarele creştine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor". Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „îl ştii, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe braţele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la naşterea Sa, pentru care s-a numit şi "primitor de Dumnezeu"?" Apoi Petru a răspuns: „Ştiu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie". Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu şi eu, să-1 pornim cu totul spre rugăciune şi el va scoate la bun sfârşit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu şi are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu Sfântul Ioan înaintemergătorul".     

Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deştep-tându-se din somn, iarăşi s-a plecat la rugăciuni multe şi la postire fără de măsură, chemând şi pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumne­zeu, ca şi pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuţii Săi cei mari, de Simion şi de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Şi nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi i-au zis: „îndrăzneşte, frate Petre, şi lepădând mâhnirea, pune făgăduinţele tale de faţă mijlocitorului celui de obşte şi al meu împreună rugător; şi dă-i mulţumire aceluia, după Dumnezeu".     

Iar Petru, ridicându-şi ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip şi îmbrăcat în veşmântul preoţiei Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-1 Petru, s-a înspăi­mântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu eşti cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături şi din această temniţă?" Iar el, abia putând să-şi deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câştigat şi pe sfinţia ta ca mijlocitor către Dumnezeu". Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduinţa ta, ca să te faci monah şi să vieţuieşti în fapte bune?"     

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini". Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduieşti că vei face aşa, să ieşi acum de aici şi să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ţie nu pot să te oprească". Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-1 purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru şi îndată s-au topit ca ceara de faţa focului. Şi s-a sculat Petru în picioare şi, văzând temniţa deschisă, s-a dus din temniţă după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, şi astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?"     

Şi îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândeşti aşa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ţie aievea? Dar nu vezi cu încredinţare unde eşti şi cui urmezi?" Apoi Sfântul Simeon, încredinţând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Şi făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?" Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!" Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ţi va da poame; deci ia câte vei avea de trebuinţă şi urmează-mă". Iar Petru, mergând la grădină şi luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae şi în puţină vreme a sosit pe pământul grecesc. Şi a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum eşti în ţara ta şi ai vreme liberă spre împlinirea făgăduinţelor tale; deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăşi în Samara în legături". Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.     

Iar Petru, dând mare mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, Simion şi Nicolae, îndată a început a-şi împlini făgăduinţa; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuţii săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca să-şi dea Celui Preaînalt făgăduinţele sale şi să săvârşească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arab ia la greci, tot aşa călătorea împreună nevăzut şi prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l şi îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv şi păzitor treaz şi nedepărtat.     

Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ţinând de mână pe Petru şi arătându-l lui şi spunându-i toate pe rând, cum 1-a scos din Samara şi din legături, şi cum acela a dat făgăduinţă să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Şi i-a spus cum se numeşte şi a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui şi să săvârşească degrabă dorinţa aceluia.     

Apoi papa, deşteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; şi făcându-se ziuă şi sosind vremea dumnezeieştii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care 1-a văzut în vis. Şi era în zi de Duminică şi, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putinţă să afle şi să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papa în popor şi necunoscându-1, a strigat cu mare glas, chemându-1 pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc şi pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniţei din Samara, vino la mine". Şi ieşind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el şi a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne". Şi se minuna Petru, cum papa care niciodată nu 1-a ştiut, nici nu 1-a văzut, 1-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea ştiută de el. Şi papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine".     

Şi primind papa pe Petru cu dragoste, 1-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduinţa lui, şi 1-a ţinut la sine multă vreme, învăţându-1 şi povăţuindu-1 pe calea mântuirii. Apoi, porun-cindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povăţuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ţi calea şi păzindu-te de meşteşugirile diavoleşti". Iar fericitul Petru, căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuieşte-te, cinstite părinte, mântuieşte-te ucenice al lui Hristos şi împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezaşul meu, şi roagă-te pentru mine, păcătosul!" Şi luând Petru binecuvântare de la papă şi tot clerul lui sărutându-1, a ieşit din Roma, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Şi voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit şi, intrând într-însa, a plecat şi a mers fără pericol, fiind timp prielnic şi liniştit.  

Şi mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieşit din corabie să-şi coacă pâine şi, intrând înţr-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav şi neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui şi pe toţi casnicii lui. Iar după ce şi-au copt pâinile, s-au aşezat să mănânce şi au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine şi s-o duci în corabie cârmaciului şi părin­telui". Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânşii. Şi i-au răspuns că un monah ce se numeşte Petru călătoreşte cu dânşii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugaţi pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvinteze şi să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeţi, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputinţă cumplită".

Deci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, ştiind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânşii şi, dacă a intrat pe uşa casei, a zis: „Pace casei acesteia şi celor ce vieţuiesc într-însa". Iar stăpânul casei, îndată deşteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea şi s-a simţit sănătos cu totul; şi, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului şi i le-a sărutat plângând. Atunci toţi care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câştigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână şi a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânşii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoşi. Deci, tămăduind pe toţi bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie şi toţi care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin şi untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulţumire pentru câştigarea tămăduirii.     

Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulţu­mească lui Dumnezeu, şi nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primeşti din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră". Atunci şi corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, şi abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela şi pe toţi cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, şi au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucăţică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.     

Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn uşor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, şi pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul şi grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-1 mântui din acea cumplită robie şi din legăturile cele grele, unde îi arăţi acum locul la care şi-ar sfârşi cealaltă vreme a vieţii sale?" Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu şi Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumeşti şi se apucă de nevoinţele duhovniceşti după puterea lor şi, cu credinţă şi dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viaţa lor cea vremelnică şi, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câştige viaţă veşnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc şi voiesc să înmulţesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului şi Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo - dacă şi ei vor păzi mântuitoarele porunci -, şi îi voi înmulţi pe muntele acela spre miazăzi şi spre miazănoapte, şi-1 vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, şi-i voi apăra pe toţi aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!"     

O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru şi deşteptându-se din somn, înălţa multe laude şi mulţumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi marelui arhiereu Nicolae. Şi vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemişcată, deşi vântul sufla în pânză şi marea era adâncă. Şi se mirau corăbierii cu spaimă, şi grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?" Şi nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânşii: „Fiilor, spuneţi-mi cum se numeşte locul acesta?" Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului". Sfântul a zis către dânşii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemişcată; deci scoateţi-mă la mal şi lăsaţi-mă aici. Iar de nu veţi face aceasta, nu veţi putea pleca de aici". Iar ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinţei lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie şi l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere şi cu tânguire: „De mare acoperământ şi ajutor ne lipsim astăzi!" Iar sfântul grăia către dânşii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni şi toate le împlineşte, Acela să călătorească împre­ună cu voi şi să vă păzească de tot răul".     

Zicând aceasta şi dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci şi binecuvân-tându-i pe toţi, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase şi trecând multe văi cu desiş şi prăpăstii şi păduri dese, a găsit la un loc o peşteră foarte întunecoasă, în care era o mulţime de târâtoare cu care se încuibaseră şi diavolii împreună; şi s-a sălăşluit în acea peşteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli şi câte primejdii a suferit, nu este cu putinţă a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.     

Sălăşluindu-se Cuviosul Petru în peştera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua şi noaptea. Şi a petrecut două săptămâni, negustând nici o hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, şi-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeţi şi cu arcuri, cu săbii şi cu suliţe, şi au intrat în peştera aceea, strigând cu glasuri înfricoşătoare şi cu răcnete mari iuţindu-se şi gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Şi se vedeau diavolii unii încor­dând arcurile şi dând drumul la săgeţi asupra lui; alţii scoţând săbiile şi îndreptând suliţele spre împungerea lui; iar alţii prăvălind pietre mari, încât pământul se cutremura şi peştera era gata să se surpe.     

Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aştepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu". Apoi, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!" Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - nume înfricoşat şi de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce şi preadorit -, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca şi cu un bici sau ca şi cu o praştie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga şi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!" După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavoleşti până la o vreme. Şi cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puţină din corabie; apoi, sfârşindu-se acea pâine, se hrănea cu verdeţurile pustiei şi cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Şi s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngereşti mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăşi la cuvântul cel dintâi.     

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmaşului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăşi cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos. Şi pornind împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela şi pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peşteră; şi încă şi însuşi diavolul şi prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare şi târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele şuierau cu înfricoşat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu şi i se repezeau spre faţă; şi acea vedere era înfricoşată şi groaznică din toate părţile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci şi chemând numele lui Hristos Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii Lui, iarăşi a făcut deşartă puterea acelora şi a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănţuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.     

Şi sfârşind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod şi, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului şi voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune. Apoi, şezând, a început a plânge şi a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara şi închis într-o temniţă întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo şi te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toţi cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând şi tânguindu-ne, şi am înconjurat multe cetăţi şi sate întrebând de tine; şi, neputând să te aflăm, nici să ştim unde eşti, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.     

Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, şi ne-am bucurat foarte mult, toţi robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toţi, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toţi cei ce doresc să-ţi vadă faţa; şi se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie şi din legături. Iar pentru linişte să nu te mâhneşti, căci şi acolo sunt mănăstiri şi locuri liniştite de sihastri, şi unde îţi va plăcea ţie, acolo îţi vei alege un locaş spre liniştea ta.     

Insă şi tu însuţi să o socoteşti aceasta cu adevărat: Ce iubeşte Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălăşluieşte în crăpături de pietre şi în munţi şi singur se foloseşte numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut şi insuflat de Dumnezeu, care prin învăţătura sa, pe mulţi la Dumnezeu îi întoarce şi-i povăţuieşte la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuşi Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Şi să ştii că mulţi sunt în cetatea noastră rătăciţi întru întuneric de patimi şi au trebuinţă de unul care poate a-i povăţui pe dânşii la pocăinţă. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ţie de faţă, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci şi pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci aşa cu vederea, abătându-te de la noi şi ascunzându-te în pustiul acesta?"     

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puţin şi, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu şi Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; şi, de nu va fi voia şi porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieşi". Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu şi al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meşteşugirea cea diavolească şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-şi mintea sa către Dumnezeu.     

Iar după ce au trecut şapte ani, mult meşteşugăreţul vrăjmaş, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală şi, stând înaintea peşterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos, ieşi la mine, şi îţi voi spune ţie cuvinte bune". Iar sfântul a grăit: „Cine eşti tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?" Iar vicleanul înşelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întăreşte-te şi îmbărbătează-te, bucură-te şi te veseleşte, că s-a gătit ţie scaun slăvit şi cunună neveştejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-1, să te duci în lume spre întărirea şi folosul multora, că şi izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete".     

Iar acestea le-a zis meşteşugăreţul vrăjmaş, trimiţând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva înşelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?" Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârşit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil şi pe Iov. Ai covârşit pe Moise şi pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele şi cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârşit cu răbdarea ta şi pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei şi, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine şi voi mântui pe mulţi prin tine, zice Domnul Atotţiitorul!" Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să ştii tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, şi ajutătorul cel cald întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!" Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.     

Iar sfântul, cunoscând meşteşugul diavolului şi neputinţa lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmaşul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădeşte pe mine, robul Tău; de aceea mulţumesc Ţie că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ţie, Stăpâne, Preabunule, ca şi până în sfârşit să nu mă părăseşti". Deci după ce a trecut ziua aceea şi a venit noaptea, cuviosul a adormit puţin şi i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creştinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul şi Marele Nicolae, şi au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânţi, că Dumnezeu este cu tine şi îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineaţa şi-ţi va aduce spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ţi aducă această hrană în toate zilele vieţii tale". Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru şi mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ţi se va aduce ţie de înger în toate cele patruzeci de zile". Aceasta grăind Stăpâna şi pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat şi a sărutat acel loc unde stă­tuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfântului Nicolae.     

Iar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, a venit îngerul lui Dumnezeu şi i-a adus hrană cerească şi, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngereşti şi atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârşit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea mană şi Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.     

Astfel s-a liniştit singur în post şi rugăciuni cincizeci şi trei de ani. Şi au pierit ispitele diavoleşti, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările şi toate meşteşugirile diavoleşti au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Şi în atâţia ani cuviosul n-a văzut faţă omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuinţă firii omeneşti nu avea, ci numai cerul acoperământ şi pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui şi iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-şi arcul şi tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Şi trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci şi dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viaţa asemenea cu îngerii.     

Şi când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieşind din dumbravă un ţap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel ţap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-1 săgeteze pe el. Iar ţapul, povăţuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peşterii cuviosului şi a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă ţap, de partea dreaptă, un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol şi cu perii crescuţi ca la o fiară. Pe acesta văzându-1 vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare şi s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-1 pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, şi pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca şi tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te şi vino la mine şi-ţi voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici".     

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă şi a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, 1-a cuprins şi 1-a sărutat pe el întru Domnul şi, şezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod şi a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara şi ţinut în lanţuri, cum a fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae şi a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors şi cu ce chip s-a sălăşluit în muntele acela. I-a mai spus şi cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câţi ani a vieţuit şi, în scurt să zicem, a spus toată viaţa lui acelui vânător.     

Şi s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, şi s-a înspăimântat şi s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său şi te-a arătat mie nevrednicului, pe tine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci şi eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!" Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi aşa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta şi te ispiteşte pe tine singur, de vei putea să suferi nevoinţele cele pustniceşti. însă să te ispiteşti pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză şi de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moştenirii tale să o împărţi săracilor, să te sileşti la post şi la rugăciuni şi să iei aminte la tine însuţi cu suflet umilit. Aşa să petreci tot anul acesta şi, după săvârşirea anului, să vii iar la mine şi ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ţi se va porunci".     

Aceasta zicându-i sfântul şi dând vânătorului binecuvântare şi rugăciune, ca o logodire, 1-a trimis la locul său şi cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ţie să o păzeşti, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură". Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu atât de mare, şi a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.  

Şi sfârşindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări şi pe fratele său şi a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieşit la mal şi au mers drept prin pustia muntelui. Şi ajungând ei la peştera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toţi şi a alergat la peşteră. Şi acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închişi frumos şi celelalte părţi ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat şi, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns şi cei ce-i urmau lui. Şi văzând pe un mort cinstit ca acela şi pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort şi pentru ce plângi aşa de amar pentru el?" Iar vânătorul, plângând şi tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viaţa Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.     

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor şi au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaştele sfântului, îndată a câştigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-1 la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ţi ajunge că m-ai izgonit din peştera mea? Acum mă izgoneşti şi din această locuinţă?" Aceasta zicând, a ieşit din gura omului ca un fum, şi a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puţină vreme, s-a sculat sănătos şi a zis către fratele său: „îţi mulţumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!" Şi iarăşi căzând cu mulţumire la moaştele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.     

După aceasta, toţi împreună, luând cinstitele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal şi, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaştele sfântului, episcopul cetăţii a auzit şi, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaşte dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru şi le-a dus cu cinste la episcopia sa. Şi punându-le într-o raclă de mare preţ, şi cântând trei zile şi trei nopţi laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

SFÂNTUL ONUFRIE CEL MARE
(12 iunie)
    

Un împărat oarecare al Persiei, numit de istorici Narsita, a trăit pe vremea când în Roma împărăţea prea păgânul împărat Diocleţian. Acest Narsita se cunoaşte din fapte, că ori era cu totul creştin, ori că nu era departe de creştinătate, căci se ştie din istorie că au fost în acest fel unii din împăraţii Persiei. Deci acest împărat, trăind cu împărăteasa multă vreme şi neavând copii de parte bărbătească, dorea foarte mult şi se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i dăruiască un fiu. Iar Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, după mulţi ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi mare vieţuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.     

Iar diavolul, care urăşte neamul omenesc, văzând binele ce avea să fie după oarecare semne şi voind a face împiedicare, ş-a închipuit în chipul unui om străin; şi, venind la împărat, i-a zis: „împărate, să ştii că pruncul ce s-a zămislit în pântecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din robii tăi. Dacă voieşti să cunoşti adevărul, să faci aceea ce-ţi voi spune, adică: Când se va naşte pruncul, să porunceşti să se facă un foc mare şi să arunci pe prunc într-însul, şi de nu va arde, acesta va fi semnul că este fiul tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredinţat că este născut din desfrânare".     

Deci împăratul, încredinţându-se acestor cuvinte diavoleşti, s-a mâniat foarte tare pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine şi se ţinea ca să nu se cunoască până la vremea ce se cădea. Deci, împlinindu-se vremea naşterii împărătesei şi născând un prunc de parte bărbătească, tatăl, în loc să se bucure de naşterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mâhnire şi de întristare, a aprins un foc mare şi a aruncat pe prunc în foc. Iar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzeşte pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit şi pe acest prunc nears de foc, viu şi întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă şi alt lucru de mirare era cu putinţă a se vedea; căci pruncul, aflându-se în foc, a ridicat către cer mânuţele sale cele mici şi slabe, ca şi cum s-ar ruga către Dumnezeu. Iar dacă tatăl copilului a văzut acest lucru minunat, s-a înspăimântat şi a cunoscut că a fost amăgit de diavol. Deci scoţând pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certându-1 că a crezut vicleşugul vrăjmaşului celui înşelător. Şi a poruncit îngerul să boteze pe prunc şi să-1 numească Onufrie, apoi să-1 ducă în pustie unde-1 va îndrepta Dumnezeu, căci pruncul va fi mare prieten şi plăcut al Domnului. Deci împăratul îndată s-a sculat şi, luând pruncul, s-a dus, după rânduiala lui Dumnezeu, către munţii şi pustietăţile Egiptului.     

Iar pe când mergeau, 1-a întâmpinat o căprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cât va merge pe cale. Ea, alergând către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca şi cum i se închina şi, alăturându-se celor ce mergeau, călătorea împreună cu dânşii şi-1 hrănea pe prunc cu laptele ei. Iar tatăl pruncului, văzând acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc şi grăia: „Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten şi plăcut al lui Dumnezeu". Deci mergând ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în ţara Egiptului şi, venind până la cetatea ce se numea Ermopoli, au aflat o mănăstire, nu departe de cetate, la un loc osebit şi frumos.     

Acea mănăstire se numea a Eritului şi avea o sută de monahi îmbunătăţiţi. Şi a poruncit Dumnezeu împăratului să lase acolo pe fiul său; iar avva mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului din Persia la dânşii; şi 1-a primit cu mare cinste. Iar împăratul a povestit avvei aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc şi cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.     

Iar avva, ascultând cu mirare cele povestite de împărat, a zis: „Cum şi cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are trebuinţă de lapte de maică, căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?" Impăratul a răspuns: „Precum până aici 1-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot aşa şi de aici înainte îl va hrăni aceeaşi căprioară, cât va avea trebuinţă de lapte". Astfel, împăratul, dând pe fiul său lui Dumnezeu şi încredinţându-1 părintelui, s-a întors la ale sale. Iar căprioara aceea a stat pe lângă mănăstire şi a hrănit pe prunc până la vârsta de trei ani.     

Iar după ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie şi pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obşte. Şi după ce pruncul a ajuns la vârsta de şapte anişori, adeseori se ducea la trapeză şi,cerând câte o bucăţică de pâine, se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ţinea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, apropiindu-se Onufrie de icoană, fiind fără de răutate şi cu neştiinţă sfântă, vorbea ca şi cu un viu cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care era ţinut de mâinile cele fecioreşti ale Pururea Fecioarei. Şi grăia astfel: „Şi Tu eşti mic precum sunt şi eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar şi mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuieşti aşa, nemâncând nimic? Iată, primeşte partea mea şi mănâncă". Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca şi cum ar fi fost viu, întindea mânuţa Sa şi lua pâinea din mâinile lui Onufrie, care îl vedea pe El ca şi cum o mânca.     

O minune ca aceasta făcându-se nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori, şi trapezarul văzând pe prunc luând pâinea adeseori, a început a-1 pândi să vadă ce face cu pâinea şi unde o duce. Deci, văzându-1 ducându-se cu pâinea la biserică, a mers după dânsul mai de departe şi, ajungând la uşa tindei, a văzut făcându-se minunea cea mai sus-arătată şi s-a înspăimântat foarte. După aceea, ducându-se, a vestit avvei şi tuturor celorlalţi monahi mai sporiţi în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimântat cu totul.     

Atunci avva a învăţat pe trapezar, astfel: „Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: «Du-te de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori»". Iar trapezarul, ascultând pe avva, a făcut aşa precum i-a poruncit. Deci dimineaţa, venind Onufrie şi cerând pâine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te de cere pâine de la Acela Căruia tu i-ai tot dat de multe ori". Deci pruncul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a zis către pruncul Hristos, Cel închipuit pe icoană: „Trapezarul nu voieşte să-mi dea pâine de la el, şi-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că şi eu Ţi-am dat de multe ori!"     

Şi îndată pruncul Hristos i-a dat o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada şi caldă. Pâinea era atât de mare, încât abia putea să o ducă pruncul cel de şapte ani. Deci Onufrie luând pâinea din mâinile lui Hristos, o ducea cu mare osteneală. Şi venind cu ea la avva, se lăuda copilăreşte, zicând: „Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pâine!" Iar avva, minunându-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toţi monahii şi le-a arătat acea pâine minunată şi a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi şi Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos însuşi. Şi toţi au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut nişte minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărţit pâinea în mai multe părţi pentru binecuvântarea şi sfinţirea tuturor monahilor.     

Onufrie, crescând cu nişte sporiri de fapte bune ca acestea şi cu dar de la Dumnezeu şi de la oameni, a ajuns la vârsta şi măsura faptelor bune, cea vrednică de a se sălăşlui în pustie şi a ieşi la război împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, după cum povesteşte de aici înainte Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost într-una din mănăs­tirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el în pustie pe Cuviosul Onufrie şi pe alţi pustnici, singur a scris şi povesteşte în cele ce urmează:     

Intr-o zi, şezând eu în mănăstirea mea şi liniştindu-mă, mi-a venit dorinţa să ies în pustia cea mai dinăuntru şi să văd dacă este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decât mine. Deci, sculându-mă şi luând puţină pâine şi apă, ca să am pe cale, am ieşit din mănăstirea mea, nespunând nimănui nimic, şi m-am dus în pustia cea mai dinăuntru. Mergând patru zile şi negustând nici pâine, nici apă, am ajuns la o peşteră încuiată, care avea o ferestruică mică. Şi am stat acolo un ceas, bătând la acea fereastră şi aşteptând ca, după obiceiul monahicesc, să iasă cineva din peşteră şi să-mi dea binecu­vântare în Hristos. Dar fiindcă nu mi-a răspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu uşa şi am intrat, zicând: „Binecuvintează!"     

Şi am văzut un oarecare stareţ şezând, ca şi cum dormea, şi iarăşi am zis: „Binecuvintează" şi m-am atins de umărul lui, voind să-1 deştept, dar s-a făcut ca praful; şi, pipăind trupul lui, am aflat că murise de mulţi ani. Am văzut şi o haină atârnată la perete şi, atingând-o eu, s-a făcut ca praful în mâinile mele. Deci, îndată luând de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort şi, săpând o groapă cu mâinile în peretele peşterii, am îngropat moaştele lui cu obişnuita cântare de psalmi, cu rugăciune şi cu lacrimi. Apoi, gustând puţin din pâinea cea adusă de mine şi din apă, m-am întărit şi am rămas lângă mormântul acelui stareţ.     

Iar a doua zi, săvârşindu-mi rugăciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinăuntru şi, mergând câteva zile, am găsit o altă peşteră şi am văzut pe dinaintea peşterii urme omeneşti şi din aceasta am cunoscut că vieţuieşte cineva acolo. Şi bătând şi neprimind nici un răspuns, am intrat înăuntru şi, negăsind pe nimeni, am ieşit afară, gândind în mine că aici petrece un rob al lui Dumnezeu şi s-a dus undeva în pustie. Deci am socotit să aştept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind să-1 văd şi să-1 sărut întru Domnul. Şi toată ziua am petrecut aşteptând şi cântând neîncetat psalmii lui David. Şi am văzut că acel loc era foarte frumos şi avea un finic cu roadele lui şi un izvor mic cu apă vie şi, minunându-mă de frumuseţea acelui loc, doream ca şi eu însumi să vieţuiesc într-însul, de ar fi fost cu putinţă.     

Iar când ziua se pleca spre seară, am văzut venind o cireada de bivoli, şi un rob al lui Dumnezeu umblând între ei; şi acela era Cuviosul Timotei pustnicul. Iar după ce s-au apropiat ei de mine, am văzut pe acel bărbat fără de îmbrăcăminte, acoperindu-şi goliciunea trupului cu perii săi. Şi venind el la locul unde stăteam şi văzându-mă pe mine, mă socotea că sunt duh şi nălucire şi a stat la rugăciune; pentru că multe duhuri necurate îl ispiteau cu năluciri în acel loc, precum mi-a spus mie mai pe urmă. Iar eu i-am zis: „Pentru ce te înfricoşezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Caută şi vezi urmele mele, ca să ştii, că sunt om ca şi tine, pipăie-mă, căci sunt trup şi sânge". Atunci el, privind spre mine şi cunoscând că sunt om, s-a liniştit, mulţumind lui Dumnezeu şi zicând: „Amin".     

Deci s-a apropiat de mine, m-a sărutat şi m-a dus în peştera sa, unde mi-a pus dinainte mâncare, poame de finic şi apă curată de izvor şi a gustat împreună cu mine. Şi mă întreba, zicând: „Cum ai venit aici, frate?" Iar eu, arătându-i cugetul şi gândul meu, i-am spus: „Vrând să-i văd pe robii lui Hristos, care vieţuiesc în această pustie, am ieşit din mănăstirea mea şi am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de dorirea mea, învrednicindu-mă a te vedea pe sfinţia ta". Apoi l-am întrebat şi eu pe el: „Părinte, cum ai venit aici, câţi ani ai de când eşti în această pustie, cu ce te hrăneşti şi pentru ce eşti gol, neîmbrăcându-te cu nimic?"     

Iar el a început a-mi spune despre sine astfel: „Eu mai înainte am petrecut în viaţa de obşte, în Tebaida, deprinzându-mă cu viaţa monahicească şi slujind cu osârdie lui Dumnezeu, iar cu mâinile lucrând ţesătoria. Odată gândul mi-a zis: «Să ieşi din viaţa de obşte, să petreci singur şi să te osteneşti lucrând, ca să primeşti mai multă plată de la Dumnezeu; pentru că poţi din osteneala mâinilor tale, nu numai pe tine să te hrăneşti, ci să hrăneşti şi pe săraci şi pe fraţii cei străini să-i odihneşti». Deci, ascultând cu dragoste gândul meu, am ieşit din viaţa de obşte şi mi-am făcut deosebi o chilie aproape de cetate şi mă îndeletniceam cu lucrul mâinilor. Şi aveam îndestulare de cele trebuincioase vieţii mele, pe care le câştigam din osteneala mâinilor mele; pentru că mulţi veneau la mine, trebuindu-le lucrul mâinilor mele, şi-mi aduceau toate cele de trebuinţă. Deci odihneam pe cei străini, iar pe cele ce prisoseau le împărţeam săracilor şi celor ce aveau trebuinţă.     

Iar diavolul, vrăjmaşul nostru, care pururea se luptă împotriva tuturor, umplându-se de zavistie asupra mea, s-a sârguit de mi-a răsturnat ostenelile mele. Şi a pus în mintea unei femei ca să vină la mine pentru lucrul mâinilor mele şi, venind, mă îndemna să-i ţes o pânză, pe care ţesând-o, i-am dat-o ei. După aceea, m-a silit să-i ţes şi alta şi s-a făcut între noi vorbă şi îndrăzneală, şi, zămislind păcatul, am născut fărădelegea şi am petrecut cu femeia şase luni păcătuind. După aceea am gândit în mine că astăzi sau mâine moartea mă va ajunge şi voi lua munca cea veşnică; şi mi-am zis: «Vai mie, o, suflete, mai bine este ţie să fugi de aici, ca să scapi de păcat şi de munca cea veşnică». Deci, lăsând toate, am fugit în taină şi am venit în această pustie. Şi ajungând în locul acesta, am găsit această peşteră, izvorul şi finicul având 12 ramuri şi în fiecare lună fiecare ramură îmi face tot atâtea roade, câte îmi ajung ca hrană pentru treizeci de zile. Şi sfârşindu-se o lună şi roadele unei ramuri, se coace cealaltă ramură; şi astfel mă hrănesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am în peştera mea. Hainele mele, învechindu-se de vremea cea lungă, s-au prăpădit, iar după mulţi ani - că acum sunt 30 de ani de când petrec în această pustie - mi-au crescut perii trupului precum vezi, şi aceştia îmi sunt în loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea".     

Auzind eu acestea de la dreptul acela - zice Sfântul Pafnutie -, l-am întrebat, zicând: „Părinte, la începutul venirii tale Jn locul acesta, te-a supărat pe tine ceva sau nu?" El a răspuns: „Am răbdat nenumărate năvăliri diavoleşti şi de multe ori diavolul s-a luptat cu mine şi nu m-a biruit, ajutându-mi darul lui Dumnezeu; pentru că mă împotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci şi cu rugăciunea. Pe lângă asupririle vrăjmaşului, mă supărau încă şi durerile trupeşti, căci foarte mult mă durea pântecele, încât de multe ori cădeam la pământ de durerea aceea şi nu puteam să stau să-mi fac obişnuitele rugăciuni, ci zăcând în peştera mea şi tăvălindu-mă pe pământ, îmi săvârşeam cântarea mea cu multă chinuire, încât nici afară nu puteam să ies. Deci m-am rugat milostivului Dumnezeu ca, pentru durerile ce m-au cuprins, să-mi dea iertare de păcatele mele.     

Iar într-o zi, pe când şedeam la pământ şi pătimeam din pricina durerii pântecelui, am văzut un bărbat cinstit stând înaintea mea care mi-a zis: „Ce te doare?" Iar eu abia am putut răspunde, zicând: „Doamne, mă doare pântecele". El mi-a zis: „Arată-mi unde te doare?" Şi i-am arătat. Iar el, întinzându-şi mâna, a pus palma sa în acel loc ce mă durea şi, îndreptând degetul mâinii sale, a tăiat locul acela ca şi cu un cuţit şi a scos rărunchii mei, căci de ei pătimeam foarte mult. Şi mi-a arătat rănile care erau pe ei şi, curăţându-i cu mâna şi ştergându-i cu pânză curată, iarăşi i-a pus la locul lor şi, lipind cu degetele locul cel tăiat şi netezindu-l cu palma, îndată m-am tămăduit. Apoi mi-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos! De-acum să nu mai greşeşti, ca să nu pătimeşti ceva mai rău, ci slujeşte Dumnezeului tău de acum şi până în veac!" Astfel, din acea vreme, petrec fără durere, mulţumind lui Dumnezeu şi slăvind milostivirea Lui.     

Astfel vorbind de cu seară cu acel cuvios părinte, zice Pafnutie, am petrecut aproape toată noaptea; iar de dimineaţă ne-am sculat la obişnuita rugăciune. Şi facându-se ziuă, am rugat mult pe cuviosul părinte ca doară mi-ar porunci să petrec lângă el, sau măcar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis: „Frate, nu vei putea să rabzi aici năvălirile diavoleşti". Şi nu voia să petrec lângă el. Apoi l-am rugat să-mi spună numele său şi mi 1-a spus, zicând: „Numele meu este Timotei; pomeneşte-mă pe mine, iubite frate, şi roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să săvârşească spre mine până la sfârşit mila Sa, căreia să mă învrednicească".     

Atunci eu am căzut la picioarele lui, cerându-i să se roage pentru mine. Iar el mi-a zis: „Stăpânul nostru Iisus Hristos să te binecuvinteze şi să te păzească de toate cursele diavolului. Să-ţi arate calea cea dreaptă, ca să treci fără împiedicare spre sfinţii Lui". Deci, Cuviosul Timotei binecuvântându-mă, m-a eliberat în pace. După aceea am plecat pe cale, primind din mâinile lui poame de finic şi un vas cu apă de izvor şi, închinându-mă acelui sfânt stareţ, m-am dus de la dânsul, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea pe un plăcut al Său ca acela, a mă folosi de cuvintele lui şi a lua binecuvântare de la el.     

Şi întorcându-mă de acolo, după câteva zile, am venit la o mănăstire pustnicească şi am stat acolo să mă odihnesc şi să petrec o vreme; dar, întristându-mă, gândeam întru mine şi ziceam: „Ce este viaţa? Sau ce sunt nevoinţele mele? Nici umbră nu sunt împotriva vieţii şi nevoinţelor acelui mare plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-am văzut. Astfel, am petrecut multe zile gândind unele ca acestea şi dorind să urmez în plăcerea lui Dumnezeu, calea acelui drept bărbat. Deci, deşteptându-mă milostivirea lui Dumnezeu ca să îngrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarăşi în cea mai dinăuntru pustie pe cale neumblată spre partea aceea, unde petrece un neam barbar, care se numeşte "mazichi". Deci toată sârguinţa mea era aceasta: ca să ştiu de este şi un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, să-1 găsesc şi să primesc de la el folos sufletului meu.     

Şi plecând în calea pustiei cea pusă mie înainte, mi-am luat puţină pâine şi apă, care mi-a ajuns o vreme. Şi sfârşindu-se pâinea şi apa, mă strâmtoram, neavând hrană, însă m-am întărit şi am mai mers patru zile şi patru nopţi fără de hrană şi fără de băutură; apoi am slăbit foarte cu trupul şi, căzând la pământ, aşteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat cu sfântă cuviinţă, preafrumos şi prealu­minat, care, venind la mine şi punând mâna sa pe gura mea, s-a făcut nevăzut. Şi îndată am simţit în mine tărie, încât nici foame, nici sete nu-mi mai era. Deci sculându-mă iarăşi, mergeam spre cele mai dinăuntru ale acelei pustii şi am trecut fără de hrană şi fără băutură alte patru zile şi patru nopţi şi iarăşi am început a slăbi de foame şi de sete.     

Şi ridicându-mi mâinile spre cer, m-am rugat Domnului şi iarăşi am văzut pe acel bărbat, care, venind, s-a atins de buzele mele şi s-a făcut nevăzut; iar eu iarăşi am căpătat multă putere şi m-am dus în cale. Şi când era a şaptesprezecea zi a călătoriei mele, am ajuns la un munte înalt şi, fiind ostenit, am şezut la poalele muntelui să mă odihnesc. Şi am văzut de departe pe un bărbat venind spre mine, cu chipul foarte înfricoşat, cu peri deşi crescuţi peste tot trupul, ca la fiară, şi alb ca zăpada, căci era cărunt de bătrâneţe. Iar perii capului şi ai bărbii lui erau lungi până la pământ, încât acopereau ca o haină trupul lui, şi mijlocul său îl avea încins cu frunze de pustie.     

Şi când l-am văzut apropiindu-se spre mine, m-am înfricoşat şi am alergat la o piatră ce se întâmplase să fie deasupra muntelui. Iar acela, ajungând până la poalele acelui munte, a şezut la umbră să se odihnească, pentru că ostenise din pricina zădufului şi bătrâneţii. Şi uitându-se spre munte, m-a văzut pe mine şi m-a strigat, zicându-mi: „Omule al lui Dumnezeu, pogoară-te la mine, că şi eu sunt om ca tine şi vieţuiesc în pustia aceasta pentru Dumnezeu". Iar eu - zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dânsul cu osârdie şi am căzut înaintea picioarelor lui. Iar el mi-a zis: „Scoală-te, fiul meu, căci şi tu eşti robul lui Dumnezeu, prieten al sfinţilor Lui, iar numele tău este Pafnutie". Deci m-am sculat, iar el mi-a poruncit să şed, şi am şezut cu bucurie înaintea lui. Apoi l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună numele lui, cum petrece în pustia aceea şi de câtă vreme. Iar el, văzând rugămintea mea cea cu dinadinsul, a început a-mi spune cele despre sine, zicând astfel:     

„Numele meu este Onufrie, de şaizeci de ani rătăcesc în pustia aceasta şi prin munţi, şi n-am văzut până acum nici un om, decât numai pe tine. Petrecerea mea înainte a fost în cinstita mănăstire care se numeşte Eriti şi care este aproape de cetatea Ermopoli, în părţile Tebaidei. Mănăstirea aceea are o sută de fraţi şi toţi sunt cu un suflet, având viaţă de obşte întocmită cu multă dragoste întru Domnul nostru Iisus Hristos. De obşte le este hrana şi îmbrăcămintea şi îşi petrec în linişte şi pace viaţa cea pustnicească, slăvind bunătatea Domnului. Iar eu, în copilăria mea, când mă povăţuiam acolo întru începutul cel nou, am învăţat de la Sfinţii Părinţi credinţa şi dragostea către Dumnezeu şi rânduielile vieţii monahiceşti şi i-am auzit pe dânşii grăind despre Sfântul Prooroc Ilie, cum, întărindu-se de Dumnezeu, a petrecut în pustie, postind multă vreme. Asemenea şi de Sfântul Ioan Inaintemergătorul, căruia nici unul din oameni nu i s-a asemănat vreodată şi ce fel de viaţă a avut el în pustie până în ziua arătării sale către Israel...

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Cuvios Onufrie cel Mare, Sfantul Cuvios Petru Atonitul

Sfantul Cuvios Onufrie cel Mare, Sfantul Cuvios Petru Atonitul

12 iunie

Pomenirea Cuviosului Petru Atonitul si a Sfantului Onufrie cel Mare

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.