Sfantul Prooroc Moise, Sfantul Ierarh Vavila, Sfanta Mucenita Ermiona

Nou

4 septembrie

... Moise, fiindcă devenise bărbat desăvîrşit, a fost ales de toţi egiptenii să fie povăţuitor oştilor, care au şi bătut pe etiopieni cu vitejia sa.

Păstor al Bisericii Antiohiei Sfîntul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales in scaunul arhieriei, exemplu credincioşilor cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia.

Detalii

In stoc

  • A4 - 220 x 305 mm
  • A5 - 155 x 220 mm
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5

38,24 lei

44,99 lei

-15%

Tip IcoanaIcoana Sfinti
LunaSeptembrie
Ziua4

Viaţa Sfîntului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu
(4 septembrie)

(Din Dumnezeiasca Scriptură, pe scurt, şi de la scriitorii de istorii)

Murind Iosif în pămîntul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulţit atîta, încît tot pămîntul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înşii cîte şase sute de mii de bărbaţi. Atunci împăratul Egiptului, temîndu-se ca nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmaşii lor, să piardă pe egipteni de pe pămînt, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile şi cu slujbele şi cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit nişte cetăţi nu atîta pentru trebuinţă, cît pentru mărire deşartă şi pentru ca pînă în sfîrşit să împuţineze neamul evreilor. Însă pe cît îi chinuia şi-i muncea mai mult, pe atîta ei se înmulţeau, pentru că nu putea să-i împuţineze oamenii, pe aceştia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulţi şi a-i mări. Şi deşi împăratul poruncea moaşelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năştea parte bărbătească să-l ucidă, moaşele, temîndu-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruţa. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pămîntul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia şi să-l arunce în rîu.

În acea vreme era un om din seminţia lui Levi, anume Avram, avînd femeie din aceeaşi seminţie - anume Iohabeta. Aceştia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, şi o fiică, Mariami.

În acea vreme singură şi cumplită cînd se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzîndu-l foarte frumos, plîngea pentru dînsul. Ştiind porunca împărătească, de a ucide pe toţi pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dînşii trei luni. Şi de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu răşină şi cu smoală, a pus pruncul într-însul şi l-a aşezat pe el în margine lîngă fluviul Nil. Şi păzea sora lui de departe ca să ştie ce i se va întîmpla pruncului.

După rînduiala lui Dumnezeu s-a pogorît atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lîngă apă şi văzînd un sicriaş în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizîndu-l, a văzut un prunc frumos plîngînd în sicriaş şi fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: "Acesta este dintre pruncii evreieşti". Vrînd să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene şi n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi şi slujea, şi i-a zis: "Dacă voieşti, stăpînă, să-ţi chem ţie o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul". Şi i-a zis ei fiica lui faraon: "Mergi şi cheamă!" Şi ducîndu-se copiliţa, a chemat pe mama pruncului. Şi a zis către dînsa fiica lui faraon: "Păzeşte-mi pruncul acesta şi mi-l hrăneşte, iar eu îţi voi plăti ţie".

Deci a luat femeia pruncul pe mîini şi îndată, cu dragoste, s-a alipit de dînsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, şi l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Şi i-a pus lui numele de Moise, zicînd: "Din apă l-am scos pe el", pentru că "Moise" în egipteană înseamnă "apă". Se scrie despre dînsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucîndu-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucînd coroana de pe cap, a aruncat-o la pămînt şi a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul şi cei ce erau lîngă dînsul. Un preot bătrîn care avea înştiinţare de la vră-jitori că atunci cînd se va naşte povăţuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, ca nu cumva, crescînd, să aducă vreo primejdie asupra pămîntului lor. Dar Domnul, vrînd să-Şi împli-nească voia Sa după rînduială, au grăit alţii împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neştiinţă.

Vrînd să ispitească ştiinţa şi răutatea lui, aduseră la dînsul un cărbune aprins pe care, luîndu-l, l-a băgat în gură şi şi-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lîngă dînsul fiica lui faraon filosofi aleşi egipteni ca să-l înveţe toată înţelepciunea. Şi era copilul isteţ la minte, întrecînd în puţină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului şi tuturor celor din palatele împărăteşti. Iar cînd a fost înştiinţat de neamul său că era evreu, a început a cunoaşte pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de pă-gînătatea egipteană se îngreţoşa.

Scriu unii că atunci cînd năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvîrşit, a fost ales de toţi egiptenii să fie povăţuitor oştilor, care au şi bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Şi pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urît pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni prooroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului şi sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultîndu-i, împăratul a gîndit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrînd să mîhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui şi vreme potrivită.

În zilele acelea, ieşind Moise la fraţii săi, la fiii lui Israel şi cunoscînd durerea lor, a văzut pe un egiptean bătînd pe un evreu. Căutînd încoace şi încolo, n-a văzut pe nimeni şi, ucigînd pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieşind a doua zi, a văzut doi bărbaţi evrei bătîndu-se şi a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: "Pen-tru ce-l baţi tu pe aproapele tău?" Iar el a zis: "Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Oare, voieşti să mă ucizi şi pe mine aşa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?" Şi s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricina aceasta şi încerca să-l ucidă pe Moise. Şi s-a dus Moise de la faţa lui faraon şi s-a sălăşluit în pămîntul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a şezut lîngă o fîntînă. Şi iată şapte fiice ale lui Iotor, preotul Madiamului, păscînd oile tatălui lor, veniră la fîntînă şi, scoţînd apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.

Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculîndu-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă şi le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Iotor, zicînd: "Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori şi ne-a adăpat oile noastre". Iar Iotor a primit pe Moise în casa sa şi i-a dat lui de fe-meie pe Semfora, fiica sa, şi cu dînsa a născut doi fii; pe cel dintîi l-a numit Girsam, zicînd "că nemernic sînt în pămînt străin"; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicînd "că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu şi m-a izbăvit din mîinile lui faraon".

După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului şi au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăţi şi au strigat şi s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspi-nul lor şi şi-a adus aminte de aşezămîntul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac si cu Iacob şi, căutînd Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.

Iar Moise păştea oile lui Iotor, socrul său, şi mîna oile la pă-şune şi a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Şi vedea Moise că rugul ardea cu foc şi nu se mistuia şi a zis: "Trecînd alăturea voi vedea această mare vedenie". Şi l-a strigat Domnul din rug: "Moise, Moise!" Iar el a zis: "Ce este, Doamne?" Şi i-a zis Domnul: "Să nu te apropii aici. Scoate-ţi încălţămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pămînt sfînt". Şi i-a zis lui: "Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt şi strigarea lor am auzit. Că ştiu durerea lor şi M-am pogorît să-i scot pe ei din mîna Egiptului, să-i iau din pămîntul acela şi să-i duc pe ei în pămîntul cel bun, în pămîntul în care curge lapte şi miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, şi vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pămîntul Egiptului".

A zis Moise către Dumnezeu: "Cine sînt eu ca să merg la faraon şi să scot pe fiii lui Israel din pămîntul Egiptului?" Şi mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, "că sînt slab în glas şi zăbavnic la limbă". Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dînsul; încă i-a făgăduit că şi pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dînsul. Atunci Moise, mergînd la Iotor, a cerut să meargă în Egipt ca să-şi cerceteze fraţii. Şi i-a zis Iotor: "Mergi sănătos". Şi s-a dus Moise în calea sa netemîndu-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise şi toţi cei ce căutau sufletul lui muriseră. Şi a ieşit întru întîmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul şi, întîmpinîndu-se, s-au sărutat amîndoi. Şi a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrînd în Egipt, a adunat pe toţi bătrînii fiilor lui Israel şi le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Şi făcură semne înaintea poporului şi le-a crezut poporul şi s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel şi a căutat spre necazul lor.

După acestea au intrat Moise şi Aaron la faraon şi i-au zis lui: "Acestea grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie". Şi a zis fa-raon: "Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu ştiu pe Domnul acela şi pe Israel nu-l voi elibera". Şi a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dîndu-le şi multe bătăi că şed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise şi a lui Aaron: "Să vadă Dumnezeu şi să vă judece pe voi, că aţi făcut urît duhul nostru înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui, ca să daţi sabie în mîna lui să ne ucidă pe noi".

Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicînd: "Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!" Iar ca să înţeleagă faraon că sînt trimişi de la Dumnezeu, începură a face semne. Şi a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui şi s-a făcut şarpe. Deci a chemat faraon pe înţelepţii Egiptului şi pe vrăjitori şi făcură şi vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea şi a aruncat fiecare toiagul său şi s-au făcut şarpe; şi a înghiţit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Şi s-a învîrtoşat inima lui faraon şi nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul şi n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pămîntului Egiptului.

Cea dintîi pedeapsă a fost aceasta: Luînd Aaron toiagul său a lovit apa rîului înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui şi s-a prefăcut toată apa rîului în sînge şi peştii cei din rîu au murit şi s-a împuţit rîul şi nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaştele. A întins Aaron mîna spre apele Egiptului şi a scos broaşte care au intrat prin case şi prin odăile cele de culcat, pe aşternuturi şi în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat şi în cuptor, la împărat, la slugile lui şi la oamenii lui au intrat broaştele. Şi a scos pămîntul lor broaşte care, după porunca lui Moise, au fost omorîte şi egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi şi s-a împuţit tot pămîntul Egiptului de broaştele care muriseră şi pu-treziseră.

A treia pedeapsă au fost ţînţarii care au înţepat pe oameni şi pe dobitoace şi au intrat la faraon, în casele lui şi la robii lui şi tot nisipul era plin de muşiţă în tot pămîntul Egiptului. A patra pe-deapsă au fost muşte cîineşti. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pămîntului Egiptului. A şasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni şi la dobitoace. A şaptea pedeapsă, grindină şi foc arzător cu piatră; şi a ucis piatra în tot pămîntul Egiptului de la om pînă la dobitoc şi toată iarba şi toţi copacii cei din cîmpii i-au sfărîmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele şi omizile care au mîncat tot rodul pămîntului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pămîntul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze şi nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile şi nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea şi cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întîi născuţi ai Egiptului. Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise şi prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deşi de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, cînd slăbeau acestea, îndată se învîrtoşa inima lui şi nu-i libera, pînă la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint şi de aur şi haine de mult preţ, cîte au putut să ducă cu dînşii; şi a făcut Moise poporului Pasca, învăţîndu-i pe ei cum trebuia să mănînce mieluşelul cu al cărui sînge se ungeau pragurile uşilor lor. Şi în miezul nopţii Domnul a ucis pe tot cel întîi născut în pă-mîntul Egiptului, de la întîiul născut al lui faraon, cel ce şedea pe scaun, pînă la întîiul născut al roabei celei din groapă şi pînă la tot întîiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau intregi.

Deci s-a sculat faraon noaptea şi toţi robii lui şi toţi egiptenii; şi a fost ţipet mare în tot pămîntul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Şi a chemat faraon pe Moise şi pe Aaron noaptea, şi le-a zis: "Sculaţi-vă şi vă duceţi de la poporul meu şi fiii lui Israel. Să mergeţi şi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru precum ziceţi. Şi oile şi dobitoacele voastre, luîndu-le, duceţi-vă!" Şi îi si-leau egiptenii pe evrei cu sîrguinţă, ca să-i surpe de pe pămînt, pentru că, ziceau, noi toţi vom muri pentru dînşii".

Deci au ieşit israeliţii, luîndu-şi făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-şi gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi şi rugau, îi şi sileau pe dînşii să se ducă mai curînd. Şi ieşiră cu argint şi cu aur şi cu bogăţie multă şi nemernici mulţi au ieşit cu dînşii şi oi şi boi şi dobitoace foarte multe. Şi erau bărbaţi pedeştri ca la şase sute de mii, afară de copiii cei de casă, şi de bătrînii care mergeau cu dînşii. Încă a luat Moise şi oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt şi văzînd înainte cu duh proorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurămînt, zicînd: "În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicaţi şi oasele mele de aici cu voi".

Ducîndu-se evreii din pămîntul Egiptului, Dumnezeu era cu dînşii şi îi povăţuia ziua cu stîlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stîlp de foc, care îi lumina şi n-a lipsit stîlpul cel de nor ziua şi cel de foc noaptea înaintea întregului popor.

Înştiinţînd pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon şi a slugilor lui asupra poporului israelit şi a zis: "De ce am făcut aceasta, liberînd pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?" deci a înhămat faraon la căruţele sale şi a adunat cu sine tot poporul, a luat şase sute de căruţe alese, toţi caii Egiptului şi voievozi peste tot şi a alergat în urma fiilor lui Israel şi i-a ajuns pe ei cînd erau aşezaţi lîngă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dînşii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pîlcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor şi s-a luat şi stîlpul cel de foc de la faţa lor şi a stat dinapoia lor şi a intrat între tabăra egiptenilor şi între tabăra fiilor lui Israel şi au stat şi s-a făcut întuneric şi ceaţă şi a venit noaptea întru care şi-a întins Moise mîna sa cu toiagul spre mare şi a lovit Domnul marea toată noaptea cu vînt puternic dinspre austru şi a făcut marea uscată şi s-a despărţit apa. Şi au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat şi s-a făcut apa ca un zid de piatră şi ca un zid de stîncă. Iar egiptenii alergară şi veniră în urma lor pe aceeaşi cale, în mijlocul mării, toţi caii lui faraon şi carele şi călăreţii. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe ţărmuri şi iar şi-a întins mîna spre mare şi s-a aşezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă şi i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcîndu-se apa, a acoperit căruţele şi călăreţii şi toată puterea lui faraon şi nu a rămas dintr-înşii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Şi i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mîinile egiptenilor şi au văzut fiii lui Israel pe egipteni morţi pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Şi s-a temut poporul de Domnul şi a crezut în Dumnezeu şi lui Moi-se, plăcutul Lui.

Atunci au cîntat Moise şi fiii lui Israel cîntarea aceasta Domnului, bucurîndu-se şi dănţuind pentru biruinţa ce s-a făcut cu mînă înaltă asupra egiptenilor: "Să cîntăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal şi pe călăreţ l-au aruncat în mare".

Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roşie şi i-a dus în pustiul Sur şi au mers trei zile prin pustie şi nu au aflat apă să bea. Şi au mers la Mera şi nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; şi poporul cîrtea asupra lui Moise, zicînd: "Ce vom bea?" Şi Moise a strigat către Domnul şi Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă şi s-a îndulcit apa şi au băut dintr-însa.

Aşa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăţi felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătăţile de la Dumnezeu. Cînd au cîrtit pentru bucate, aducîndu-şi aminte de bunătăţile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu şi le-a plouat mană să mănînce şi le-a trimis cristei pînă s-au săturat. Cînd au cîrtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra şi a curs apă. Cînd a tăbărît asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruinţă supra lui Amalic. Căci îşi ridica mîinile la rugăciune şi biruia Israel pe Amalic, pe care, pînă în sfîrşit l-a tăiat cu sabia. Şi de cîte ori au mîniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dînşii şi i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mînia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor şi lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi a grăit Domnul către dînsul faţă către faţă, ca şi cum ar grăi cineva către prietenul său. Şi a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roşii mohorîte şi de vison şi chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mana şi toiagul lui Aaron ce a înfrunzit şi Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi he-ruvimi de aur şi a aşezat toate cele spre jertfă şi spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoţi şi diaconi, învăţîndu-i pe ei rînduiala jertfei. Le-a aşezat lor praznice şi luni noi, învăţîndu-i pe dînşii judecăţile şi îndreptările.

După ce le-a aşezat rînduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit şi de cea pămîntească. A ales bărbaţi puternici din tot Israelul şi i-a făcut pe ei mai mari peste o mie şi peste o sută şi peste cincizeci şi peste zece şi logofeţi de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Iotor, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui şi cu cei doi fii ai lui, venise la dînsul din pămîntul Madiamului, în pustie, auzind despre dînsul, despre toate cîte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste şi ospătîndu-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.

Multe semne şi minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise şi a dat sfaturi şi a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărţile lui - Ieşirea, Leviticul, Numeri, şi în A doua Lege. În aceste cărţi se cuprind, cu de-amănuntul, viaţa lui şi ostenelile pe care le-a suferit, povăţuind şi îndreptînd pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfîrşitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicînd: "Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, şi să vezi pămîntul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpînire şi să te sfîrşeşti acolo".

Mai înainte de sfîrşitul său, Moise a binecuvîntat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminţie deosebit, proorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pămîntul Galaadului pînă la Dan şi tot pămîntul Neftalimului şi tot pămîntul lui Efrem şi al lui Manasi şi tot pămîntul Iudeei pînă la marea cea mai de pe urmă. Şi pustia şi satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor pînă la Sigor. Şi a zis Domnul către Moise: "Acesta este pămîntul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicînd: Semin-ţiei voastre îl voi da pe el şi l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra".

Şi s-a sfîrşit acolo Moise, robul Domnului, în pămîntul lui Moab, după cuvîntul Domnului. Şi-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor şi n-a ştiut nimeni de îngroparea lui pînă astăzi. Cînd s-a sfîrşit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Şi au plîns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Şi s-au sfîrşit zilele plîngerii celei de tînguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoţîndu-ne, să ne sălăşluiască pe noi în veşnicele lăcaşuri. Amin.

Pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Vavila
şi a celor cu dînsul trei tineri
(4 septembrie)

(De la Sfîntul Simeon Metafrast, pe scurt)

Păgînul împărat Numerian, petrecînd în Antiohia cea mare, într-una din zile a făcut mare praznic zeilor şi a adus atotspurcatele jertfe idolilor, amestecîndu-le cu sînge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc, pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată şi trainică. Căci cînd purtase război cu împăratul acela şi nu putea unul pe altul să se biruiască, făcură pace între ei şi o întăriră cu jurăminte, încheind prietenie între dînşii. Spre adeverirea acelei păci neschimbate şi a prieteniei, împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tînăr copilaş, şi l-a încredinţat în grija lui, ca un tată să-l crească şi ca pe un fiu firesc al său să-l aibă la sine. Numerian, luînd copilul împărătesc cu înşelăciune, îndată şi-a arătat cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgînd în seamă jurămîntul şi defăimînd prietenia lui, şi singur, cu mîna sa, a junghiat pe fiul împărătesc în capiştea urîţilor săi zei.

Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfîntul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păştea bine turma lui Hristos, făcîndu-se exemplu credincioşilor cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia. Cînd se săvîrşea acel diavolesc praznic şi cumplită ucidere, Sfîntul Vavila, adunîndu-şi credincioşii săi care erau în Antiohia şi intrînd în sfînta biserică, aducea jertfa cea fără de sînge adevăratului Dumnezeu, rugîndu-se pentru cuvîntătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet şi învăţînd oile sale să fie tari în credinţă, ca să nu cadă în vreme de ispite.

Dar necuratul împărat, întorcîndu-se de la spurcatele jertfe ucigaşe de oameni, s-a pornit spre creştineasca biserică, vrînd să vadă dumnezeieştile taine care se săvîrşeau şi să spurce sfinţenia Domnului prin intrarea sa necurată. Atunci rîvnitorul lui Dumnezeu, Sfîntul Vavila, auzind că vine împăratul cu toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar şi, ieşind împotriva împăratului, a stat în uşile bisericii. Apoi văzînd că se apropie, a strigat cu mare glas către dînsul: "Nu ţi se cade împărate, fiind închinător de idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu şi să o necinsteşti cu intrarea ta". Şi s-a împotrivit Sfîntul Vavila foarte mult împăratului, mustrîndu-l pentru idoleasca necurăţie şi cu totul oprindu-l să intre în biserică. Cînd s-a apropiat împăratul de uşă, Sfîntul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punîndu-şi dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit şi l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu, încît s-a întors împăratul ruşinat. Că deşi voia să intre cu sila, avînd cu el slujitori şi ostaşi, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfîntul Vavila şi nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică. Căci cuvintele lui Vavila ca şi cuvintele îngerului erau, şi înfricoşau pe sufletul cel îndrăzneţ şi fără Dumnezeu. Afară de aceasta s-a îndoit împăratul şi de popor, temîndu-se ca nu cumva să se facă ceartă şi tulburare, pentru că multă mulţime de credincioşi se adunase acolo în acea vreme.

Deci răbdînd mustrarea în tăcere, s-a dus cu mînie la palatele sale. A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punîndu-l înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicîndu-i: "O, ticălosule mai mult decît toţi, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te împotrivi puterii mele şi mi-ai oprit intrarea în biserică? Nu ştii cîtă răutate este a mustra pe îm-părat şi sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăzneşte a necinsti faţa împărătească? " Iar Sfîntul Vavila, fără teamă, i-a răspuns: "Nu caut la împăratul pămîntesc, nici nu mă ruşinez de faţa lui, ci privesc spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dînsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor al oilor Sale şi-mi porunceşte să fiu treaz cînd năvăleşte lupul şi să nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci ştiu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfinţenia lui Dumnezeu şi să o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulţumeşti că te-am oprit de un plan rău ca acesta prin care ţi-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mîhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit decît orice moarte".

Numerian a zis: "Se cădea ţie ca pentru lucrul de ieri pe care ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căieşti şi să ceri iertare de la noi, iar tu şi acum ne nesocoteşti pe noi". A răspuns Vavila: "Nu ni se cade nouă, creştinilor, a ocărî şi a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu chipul Lui, însă de îndrăz-neşte cineva împotriva lui Dumnezeu şi aduce necinste asupra sfin-ţeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti, ci cu dreptate este a-l şi urî, după cum ne grăieşte dumne-zeiescul David: Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi am luptat? Cu urîciune desăvîrşit i-am urît pe ei, vrăjmaşi mi s-au făcut mie".

Acestea grăind sfîntul, i-a zis împăratul: "Lasă aceste cuvinte multe ale tale şi ascultă-ne pe noi, de voieşti să scapi de pedeapsa ce ţi se cuvine pentru greşala ta şi să cîştigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă zeilor noştri şi să te închini lor". A răspuns sfîntul: "Pentru turma încredinţată mie toate le pot pătimi şi sufletul sînt gata a mi-l pune". Apoi, tăcînd puţin, a zis: "Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu şi să slujesc zeilor mincinoşi, ale căror lucruri nelegiuite este ruşine a le şi pomeni".

Împăratul a grăit: "Iar îţi zic cuvîntul dinainte: Lasă multa ta grăire şi jertfeşte zeilor, iar de nu voieşti, pe tine, cel rău, te va pierde stăpînirea mea". A răspuns Vavila: "Dorinţa mea era să te mîntuiesc pe tine de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfîrşite, iar tu îi chemi şi pe alţii în aceleaşi chinuri, aprinzîndu-ţi gheena cea mare. Deci îţi spun că nu vei putea să scapi de mîinile Dumnezeului celui viu!"

Apoi chinuitorul, schimbîndu-şi furia în blîndeţe, a început a întreba fără mînie pe Sfîntul Vavila: "Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?" A răspuns Vavila: "Firea lui Dumnezeu, oricît de mult te-ai osteni, nu vei putea s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns şi necercat de gîndurile omeneşti. El este înce-pătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul şi Domnul tuturor, Cel ce este deapururea şi a făcut pe îngeri, pe arhangheli şi toate celelalte fiinţe. Apoi l-a zidit pe om şi l-a umplut de nenumărate bunătăţi, punîndu-l împărat peste făpturi, şi i-a rînduit să locuiască în rai. Apoi, ca să-şi cunoască omul cinstea sa, şi cu cît întrece pe celelalte vietăţi, le-a adus pe toate înaintea lui şi i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui şi ajutoare şi l-a învrednicit pe om a se îndulci de dumnezeieştile cuvinte. Iar nemulţumitorul om, defăimînd pe Ziditorul şi poruncile Lui nebăgîndu-le în seamă, a ascultat pe vrăjmaşul care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvînt înşelător, pe care, crezîndu-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă n-a încetat a-i face bine, arătînd că, deşi greşim fără număr, El nu voieşte pierzarea noastră, ci ne rînduieşte nouă cele spre mîntuire".

Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înţeleagă, pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtăşit cu înţelegerea, nefiind bun şi nicidecum pedepsit, cum putea să înţe-leagă cele folositoare? Însă, ruşinîndu-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul neînţelegerea lui, se arăta că le înţelege pe toate cele grăite de Vavila şi a lăudat pe sfîntul ca pe un frumos grăitor. Apoi iar a întrebat: "Ce este omul?" Iar el a răspuns: "Omul este făcut de Dumnezeu din ţărînă şi este muritor, mai cinstit decît toate vietăţile cele muritoare, blînd, iubitor de prietenie, deşi noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decît fiarele". Numerian, mirîndu-se de cuvintele lui Vavila şi arătîndu-se pe sine înţelept, se jura pe zeii săi, mărturisind că Vavila este înţelept şi nu grăieşte nimic mincinos, numai dacă ar jertfi idolilor. Că zicea: "Numai singură aceasta îi lipseşte lui Vavila, că nu cinsteşte pe idolii noştri; ci trebuie ca înţeleptul acesta să nu necinstească zeii şi să nu-şi întrarmeze aşa limba sa asupra lor".

Căutînd din nou înspre Vavila, i-a zis: "O, bătrîne prea înţelepte, să aduci jertfă zeilor noştri şi îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii că nu mint şi vei fi domn în stăpînirea mea şi vei avea multe averi". Aşa amăgea necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări şi cu făgăduinţe de bogăţii mari şi de cinste. Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat nemişcat în credinţă. Iar împotriva înşelătoarelor cuvinte ale chinuitorului a răspuns: "Capul tuturor bunătăţilor este dreapta credinţă, fără de care toate bunătăţile făgăduite mie de tine sînt sărăcie şi cea mai de pe urmă ocară si lipsirea de cele pe care le am".

Deci Numerian, văzînd pe Sfîntul Vavila neplecat spre păgînătatea lui, s-a pornit cu mînie şi a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punîndu-i lanţuri grele de fier la grumaji şi la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetăţii spre privirea tuturor. Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat fiind slăvit de toţi cetăţenii, ruşinîndu-se de o necinstire ca aceea, se va pleca la necurata lui voie. Iar lanţurile fiind puse pe sfînt, împăratul zicea batjocorindu-l: "Aşa mă jur pe zei, Vavila, că îţi este podoabă ţie a umbla în aceste lanţuri, că acestea se cuvin bătrîneţelor tale!" A răspuns sfîntul: "Tu, împărate, spre rîs îmi zici aceasta, iar eu îţi spun adevărul că aşa de cinstite îmi sînt aceste lanţuri, precum ţie coroana cea împărătească, iar pătimirile cele pentru Hristos aşa de iubite îmi sînt, precum ţie sceptrurile. Şi moartea pentru Cel fără de moarte Împărat aşa îmi este de dorită, precum ţie viaţa".

Din întîmplare erau acolo, lîngă Vavila, trei fraţi tineri de ani, dar bătrîni cu înţelepciunea, pe care sfîntul i-a crescut cu duhov-nicească hrană şi îi avea ca pe fiii săi. Aceia, urmînd învăţătorului lor, chiar cînd era legat, nu îl părăseau. Spre ei căutînd împăratul, a zis către sfînt: "Mi se pare, Vavila, că aceşti copii spre mîndrie te ridică pe tine, numindu-te învăţător, şi pentru dînşii stăruieşti întru împotrivirea ta". A răspuns sfîntul: "De vei voi să-i întrebi pe copiii aceştia, îi vei vedea mai înţelepţi decît tine şi vei cunoaşte că ei sînt sămînţa cuvintelor mele". Deci a întrebat împăratul: "Ai cui sînt copiii?" A răspuns sfîntul: "Ai mei sînt după duh, pe care, prin bunavestire, eu i-am născut, prin învăţătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut şi sînt în aceste mici trupuri bărbaţi mari şi creştini desăvîrşiţi. Întreabă-i şi vei vedea".

Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la pri-velişte şi să-l arunce în temniţa poporului, iar pe tineri, chemîndu-i înaintea sa, i-a întrebat mai întîi de au mamă. Iar ei ziseră: "Şi ma-ma şi tatăl şi învăţătorul nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decît pe o maică, pentru că mama numai ne-a născut, iar Vavila ne învaţă pe noi înţelegerea şi dreapta credinţă şi spre înăl-ţimea bunătăţilor ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre". Îndată împăratul a poruncit să caute şi să aducă pe mama lor. Fiind adusă maica, o întrebă împăratul cum o cheamă şi de este ea mama copiilor acelora. Iar ea a răspuns, zicînd: "Numele meu este Hristodula şi aceşti copii sînt rodul pîntecelui meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe nişte începători ai durerilor mele şi nădăjduiesc că înţeleptul Vavila în vistieriile cereşti îi va pune pe dînşii, pentru că i-am încredinţat în grija lui pe aceşti fii ai mei".

Numerian, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă mamă să o bată peste obraz, zicîndu-i: "Nu grăi înaintea împăratului cu aşa îndrăzneală!" Iar tinerii, văzînd pe maica lor aşa bătută, ziceau: "A înnebunit împăratul! Bate pe mama noastră care grăieşte adevărul". Împăratul a întrebat pe copii de nume şi de ani. Şi spuseră aceştia că cel dintîi se numeşte Urban, avînd doisprezece ani; al doilea, Prilidian, avînd nouă ani; al treilea, Epolonie, avînd şapte ani. Apoi îi amăgi şi pe ei prigonitorul cu cuvinte bune şi cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: "Sîntem creştini şi nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că sîntem învăţaţi să cunoaştem pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul. Aceluia ne închi-năm, şi nu idolilor!"

După multe îmbunări, văzîndu-i prigonitorul pe ei neplecaţi, a poruncit să-i bată, dîndu-le lovituri după numărul anilor lor. Astfel, pe cel dintîi întinzîndu-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea, nouă; celui de al treilea, şapte, iar ei cu bărbăţie răb-dau. Numai de aceea le era jale, că nu aveau mai mulţi ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos şi ziceau: "Măcar de ne-aţi şi ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoşilor voştri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos".

Ducînd pe copii deosebit şi pe mama lor liberînd-o, iar l-au pus pe Vavila înaintea sa şi i-a zis: "Iată acum copiii tăi se închină zeilor noştri, deci se cade ţie ca, nezăbovind, acelora să te închini". A răspuns Vavila: "De la diavolul, tatăl minciunii, v-aţi învăţat a minţi, pentru că ştiu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veţi putea să-i rupeţi pe ei de la Hristos, căci i-am învăţat bine a cunoaşte pe unul, adevăratul Dumnezeu, şi a crede într-Însul". Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila şi pe copii, spînzurîndu-i de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicîndu-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu să dea de sus tăria Sa spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei chinul. Apoi îi învăţa pe dînşii să rabde cu bărbăţie, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Şi răbdau vitejeşte copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu.

Prigonitorul, luîndu-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat cu lanţuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din nou cu îmbunări şi să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun şi chemîndu-i copii frumoşi, le-a dat aur şi argint.

Ei însă cu un singur glas grăiau: "Înşelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înşelăciunii tale, vrînd să ne vinzi pe noi ca pe nişte vrăbii? Să ştii cu adevărat că nimic nu vei spori, oricît de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzeşte şi ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărîma, iar noi vom fi izbăviţi". Apoi, suspinînd, zi-seră: "O, dreaptă credinţă, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ţie să ai grijă de stăpînirea ta şi să te înarmezi împotriva vrăjmaşilor şi război să faci cu dînşii, iar nu să ne prigoneşti pe noi fără vină? Dar tu, lăsînd toată grija cea din afară, te-ai pornit asupra noastră si nebăgînd seamă te înarmezi şi ne goneşti pe noi. Iar aceasta o faci nu ca să dobîndeşti vreun folos pămîntesc, ci ca să placi mîniei tale cea de fiară şi sălbăticiei celei fireşti". Cu aceste cuvinte aprinzîndu-se prigonitorul, pe Vavila şi pe copii i-a judecat şi i-a osîndit la moarte.

Cînd erau duşi de ostaşi la tăiere, Vavila a cîntat cuvintele lui David: "Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ţie!". Şi ajungînd la locul unde aveau să-şi pună capetele lor pentru Hristos, Vavila, punînd înaintea sa pe copii, pe ei mai întîi îi aduse sub sabie, temîndu-se ca nu cumva vreunul din ei, rămînînd după dînsul, să se teamă de moarte şi să se depărteze de la Domnul. Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa şi îi mîngîia, învăţîndu-i să nu se înfricoşeze de tăierea sabiei pentru care vor lua de la Hristos viaţa cea veşnică.

După ce au fost tăiaţi copiii, Vavila a strigat cu veselie: "Iată eu şi pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!" Apoi singur sub sabie şi-a plecat grumazul său şi a poruncit celor ce voiau să-i în-groape trupul, ca cu dînsul împreună să se pună în mormînt lanţu-rile şi obezile lui, "ca să fie acestea şi după moartea mea podoaba trupului meu". Tăindu-i-se sfîntul lui cap, s-a dus la locaşurile cele de sus şi a stat cu copiii săi înaintea tronului ceresc. Iar sfîntul lui trup s-a aşezat şi s-a îngropat împreună cu lanţurile precum singur a rînduit, alături de cei trei tineri sfinţi care au fost îngropaţi împreună cu dînsul.

Nu după puţină vreme, cînd împăratul Constandie, fiul mare-lui împărat Constantin, a făcut părtaş împărăţiei sale pe Gal, fratele lui Iulian, fiul unchiului său - pentru că nu avea fii care să fi fost moştenitori ai împărăţiei lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, ve-nind în Antiohia, a adus moaştele Sfîntului Vavila şi cu dînsul şi pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se numea Dafne, care era înaintea cetăţii. Iar locul acela se spune că avea numirea de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin, precum se povesteşte în mitologia elinească.

Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiţi şi cu alţi înalţi pomi roditori împrejmuit, şi verde şi larg, avînd izvor de apă repede curgătoare. În mijloc era o capişte idolească, în care idolul Apollin, cel cu meşteşug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul şedea într-însul şi răspundea oame-nilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească idolului şi se făceau toate jucăriile şi spurcatele lucruri.

De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creştin drept-credincios şi vrînd să întoarcă acele popoare păgîne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputînd în acel loc Dafne să strice capiştea idolească ce era într-însul că se temea să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulţime nenumărată acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcaţii lor zei, a făcut acolo o biserică mică. Şi, precum s-a zis, a mutat acolo moaştele Sfîntului Vavila, cu ale celor trei tineri şi le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca adunîndu-se la acel loc necuraţii oameni să poată pe îndelete a se întoarce la Hristos, văzînd puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaşte.

Cînd Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui Gal şi după moartea împăratului Constandie, şi mergînd asupra perşilor, fiind în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiştea lui, închinîndu-i-se cu jertfe şi întrebînd pe idol pentru biruinţă, dacă va birui pe perşi. Idolul i-a răspuns că de cînd se aduseseră moaştele Sfîntului Vavila la locul acela a fugit oracolul şi a tăcut idolul, nerăspunzîndu-le la nici o întrebare. Jertfitorii lui Apollin fiind în mare mîhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că pentru moaştele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înştiinţîndu-se Iulian, a poruncit galileenilor, căci aşa numea pe creştini, să ia de acolo moaştele sfinţilor cu racla cea de piatră. Deci adunîndu-se toţi credincioşii de la mic pînă la mare cîţi puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi şi cu cîntări au dus în cetate pe Sfîntul Vavila şi pe cei trei tineri, ducînd cu dînşii racla aceea de piatră legată şi cîntînd: "Să se ruşineze toţi cei ce se închină celor ciopliţi, şi cei ce se laudă cu idolii lor".

După mutarea moaştelor sfinţilor, a căzut foc din cer peste capiştea lui Apollin şi a ars-o cu idolul ei, spre ruşinarea necuraţilor. Iar credincioşii s-au bucurat, lăudînd pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Nu sunt opinii ale clienților în acest moment. Logheaza-te cu contul tau si spune-ti parerea.

Scrieţi o opinie

Sfantul Prooroc Moise, Sfantul Ierarh Vavila, Sfanta Mucenita Ermiona

Sfantul Prooroc Moise, Sfantul Ierarh Vavila, Sfanta Mucenita Ermiona

4 septembrie

... Moise, fiindcă devenise bărbat desăvîrşit, a fost ales de toţi egiptenii să fie povăţuitor oştilor, care au şi bătut pe etiopieni cu vitejia sa.

Păstor al Bisericii Antiohiei Sfîntul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales in scaunul arhieriei, exemplu credincioşilor cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia.

Accept Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor.